MINISTERUL EDUCAŢIEI,TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVAUniversitatea de Stat din MoldovaFacultatea RelaţiiInternaţionale, Ştiinţe Politice şi AdministrativeCATEDRA POLITOLOGIETEZĂ DE ANTema: “FASCISMUL – simbolul negru al sec.XX” Studentul anului III, grupa 310Pîrgaru Anatolie Coordonatorştiinţific: Dumitru Strah Chişinău 2005
CuprinsIntroducere .........................................................................................................................3
§ 1. Cauzele şi condiţiile apariţieifascismului ................…...............................................5
§ 2. Leagănul fascismului – Italia ...........................................................................…........11
§ 3. Apariţia fascismului în Germania ...............................................................................14
§ 4. Componenţa ideinică a fascismului: ideologia, politica,practica ..............................20
§ 5. Fascismul în alte ţări .........................................................................................….....26
Încheiere ...........................................................................................................................36 Bibliografie………………………..........………..…………...............………................37
Introducere
Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar şiideologice, masacre, genociduri, toate au făcut acest secol cel maisângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea afost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuritotalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care dispuneau, duceauo politică cruntă întru ideea ce o promovau.
La cea extremitate ideologicăse afla şinazismul german. Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelorsuperioritaţii rasei germane şi a xenofobismului, a antisemitismuluişi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa, a unei politiciagresive de expansiune la nivel mondial şi deci a dominării lumii.Aceste scopuri şi idei se conţineau în cartea celui ce aveasă devină lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”. Aceastaidee trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta declasă, un element indispensabil în preluarea puterii de catre mase.
Naziştii vin la putere în Germania pe fonul Germaniei distrusede primul război mondial, cu datorii imense şi cu o societatedisperată. Prin promovarea intensă a ideei superiortăţiirasei germane ei readuc încrederea în forţele proprii acestuipopor. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea economiei germane dinruine, achitarea pagubelor de război. Deja în 1935 Hitler introduceserviciul militar obligatoriu şi începe construcţiaWehrmachtului, adică a armatei germane ce ar fi capabilă săpoarte un război mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane în1936, demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste.La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia, declanşând astfelcel de-al doilea război mondial.
Elementul esenţial al a dictaturii fasciste a fost prezenţa unuilider puternic, ferm şi carismatic în fruntea statului. Acest lidersimboliza statul. Imaginea i-a fostcreată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state, darşi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeaudovadă aceşti lideri. Un popor se lasă condus de un regimautoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte dinacest popor se simte slab şi neîncrezut. Anume aşa sesimţeau germanii după un război pierdut şi ruşii dupanişte schibări sociale majore, rezultatul benefic al căroraîntârzia să apară. Pe fondul acestor predispuneripsihologice, cultul personalităţii a dat roade. Conducătorulstatului însemna totul pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţitsă elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi pututsta în calea unui viitor luminos.
Regimul fascist a conştientizat necesitatea recurgerii la militarizarepentru a-şi atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fostalocate armatei pentru perfecţionarea ei întru pregătirea de oeventuală confruntare militară puternică. Întreagaindustrie era şi ea pusă pe picior de război – marea majoritatea producţiei industriale era destinată armatei. Prin implicareaforţei de muncă în aceste ramuri s-a reuşit reducereaşomajului, ceea ce avea un caracter relativ populist. S-ar păreacă întregul popor îi susţinea în întregime.Însă regimului nazist îi erau caracteristice represiuninemiloase îndreptate asupra celor care erau consideraţi dreptpericuloşi pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste măsuri aufost înterprinse atât pe teritoriile originare, cât şipe cele ocupate.
După cum am menţionat, regimului fascist îi eraucaracteristice represaliile de masă, însă spre deosebire de celcomunist, epurările din interior erau mai puţin frecvente, ele fiindîndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilornou-cucerite.
O psihologie de masă puternică a fost comună regimuluifascist. Ideea de stat era atât de puternică, încâtindividul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de„gândirea” de masă. Individul nu mai comportă ceva importantîn sine, el are valoare doar în grup. Paradele de masădemonstrează perfect acest fenomen: mii de oameni executând gesturiîn unison, împinşi de puterea înfricoşătoare aacestui regim. Manipularea societăţii avea un efect miraculos.
Adevăratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, însă,în timpul celui de-al doilea război mondial. Miza era enormăpentru regimul fascist, scopul scuza orice mijloace, oricât de crude nuar fi fost ele.
În aceşti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust,adică nimicirea evreilor. Evreiierau impuşi să trăiască în lagăre deconcentrare, în ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimentemedicale şi militare, introducându-li-se substanţe experimentaleîn sânge pentru a urmări efectul lor, expunându-iîn camere de intoxicări cu gaze, arşi în crematorii.Corpurile lor neînsufleţite puteau fi încărcate încamioane şi duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiiişi femeile ajunse în aceste lagăre nu erau excluşi de latratamente inumane: erau desparţiţi de ceilalţi membri aifamiliilor lor, erau impuşi la munci istovitoare pe fond demalnutriţie, schilidoţi de către gardieni, iar în caz dehotărâri ale unor funcţionari, arşi în crematorii,înpuşcaţi şi aruncaţi într-o groapăcomună cu cea mai mare cruzime. În aniirăzboiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni.Prizonierii de război aveau şi ei parte de tratamente similare.
Pe lângă violenţa criminală, ca trăsăturăsimilară esenţială a acestui regim, trebuie analizat şi alt aspect al sincronicităţii înpregătirea către un război de talie mondială.
Cel de-al II-lea Război Mondial cu preţul a zeci de milioane dejertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acestregim a fost la fel de crud atât în Germania, cât şiîn alte state în care era instituit.
Fascismul a fost si rămâne un fenomen macabru şi tragiceale secolului XX.
Sperăm că această sistemă odioasă – fascismul vaconstitui doar o filă tragică, dar trecută ale istorieiomenirii. Nici o explicaţie şi nici o scuză nu poate fi valabilăpentru a motiva existenţa lui.
§ 1. Cauzele şicondiţiile apariţiei fascismului
Ascensiunea dreptei radicale după primulrăzboi mondial a fost fără îndoială un răspuns,o reacţie la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei socialeşi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia dinOctombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fiexistat fascismul, deoarece, deşi extremiştii demagogi de dreapta aufost prezenţi în politică într-un număr deţări europene începând cu sfârşitul secoluluial nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi subcontrol înainte de 1914. În această privinţă,susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate înafirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi luiHitler.
Ce şanse de stabilitate existau înregiunile care nu puteau supravieţui Marii Crize? Republica de la Weimar acăzut în mare parte din cauză că Marea Criză nu aputut menţine târgul tacit dintre stat, angajaţi şimuncitorii organizaţi, care o menţinuseră până atuncipe linia de plutire. Industria şi guvernul au considerat că nu aveaude ales şi au făcut reduceri economice şi sociale, iarşomajul în masă a făcut restul. La mijlocul anului 1932naţional-socialiştii şi comuniştii au atras o majoritatedintre voturile nemţilor, iar partidele angajate pentru republicăerau reduse la ceva mai mult de o treime. Şi invers, stabilitatearegimurilordemocratice după al doilearăzboi mondial, nu în ultimul rând cea a noii RepubliciFederale Germania, se baza pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolounde guvernele au ce oferi petiţionarilor pentru a le satisfacecerinţele, iar standardul de viaţă a majorităţiicetăţenilor este în constantă ascensiune, temperaturapoliticii democratice rareori se ridică la fierbere. Compromisul şiconsensul tind să prevaleze, chiar cei mai convinşi derăsturnarea capitalismului au considerat status quo-ul mai puţinintolerabil în practică decât în teorie, şi chiarşi campionii capitalismului au considerat bune sistemele de securitate socialăşi negocierile cu sindicatele despre mărirea salariilor.
Însă, aşa cum a arătatchiar Marea Criză, aceasta este doar o parte din adevăr. Osituaţie foarte asemănătoare — refuzul muncitorilororganizaţi de a accepta scăderile din timpul Crizei — a dus lacolapsul guvernului parlamentar şi, în cele din urmă, lanumirea lui Hitler în fruntea guvernului în Germania, iar înMarea Britanie doar la o schimbare acută a unui guvern laburist cu un«guvern naţional» (conservator) în cadrul unui sistemparlamentar stabil şi niciodată zdruncinat*.Criza nu a dus în mod automat la suspendarea sau abolireademocraţiei reprezentative, aşa cum este de asemenea evident dinconsecinţele politice din Statele Unite (politica de New Deal a luiRoosevelt) şi din Scandinavia (triumful social-democraţiei).
Numai în America Latină, undefinanţarea guvernamentală depindea, în cea mai mare parte, deexporturile unui sau a două produse de bază, ale cărorpreţuri s-au prăbuşit brusc şi dramatic, Criza a produscăderea aproape imediată şi automată a oricărorguverne în funcţie, în special prin lovituri militare. Artrebui să adăugăm că schimbarea politică a avut loc deasemenea în Chile şi Columbia.
La bază, politica liberală eravulnerabilă din cauza că forma specifică deguvernământ, democraţia reprezentativă, a fost rareori unmijloc convingător de conducere a statelor, iar condiţiile din EraCatastrofei rareori i-au garantat viabilitatea, ca să nu mai vorbim deeficacitate.
Prima condiţiea fost că trebuia să se bucure de asentimentul şilegitimitatea generale. Democraţia însăşi se bazeazăpe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţiafaptului că în democraţiile bine stabilite şi procesulîn sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor — chiar şi celor în minoritate — un sentiment că procesulelectoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţinedintre democraţiile interbelice erau stabile. într-adevăr,până la începutul secoluluidouăzeci, democraţia exista în puţineţări — Statelor Unite, Franţa şi cam atât.într-adevăr, cel puţin zece dintre statele Europei dupăprimul război mondial erau fie în întregime noi, fie altfeldecât în situaţia anterioară, pentru că nu auprezentat o legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi maipuţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofeiera, mai curând, o politică de criză.
Adoua condiţiea fost un grad decompatibilitate dintre variatele componente ale «poporului», alcărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială asocietăţii burgheze liberale nu a recunoscut «poporul» caun corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţicu interese potrivit clasificării respective, în ciuda faptuluică antropologii, sociologii şi toţi politicienii caredesfăşurau o activitate politică recunoşteau acest lucru.Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organismviu real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi alecăror voturi se adăugau la majorităţile şiminorităţile aritmetice, care se traduceau în adunărialese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare.
Acolo unde votul democratic a trecutfrontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale,sau acolo unde era posibil să se concilieze sau să seînlăture conflictele dintre ele, democraţia a fostviabilă. Oricum, într-o eră de revoluţie şi tensiunisociale, lupta de clasă s-a transpus în politică maidegrabă decât pacea între clase. Intransigenţa ideologicăşi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de paceîncheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceeace noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal aldemocraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusivconform demarcaţiilor etnico-naţionale sau religioase.
Căderea celor trei imperiimultinaţionale, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia, a fostînlocuită de trei state supranaţionale, ale căror guverneerau neutre faţă de numeroasele naţionalităţi peste careguvernau, cu state într-o proporţie mai multinaţională,fiecare identificat cu una sau cel mult două sau trei dintrecomunităţile etnice dintre graniţele respective.
A treia condiţiea fost ca guvernele democratice să nu aibă prea mult a face cuguvernarea. Parlamentele au început să funcţioneze nuatâtca să guverneze,cît pentru a controla puterea celor care făceau acest lucru, ofuncţie care este încă evidentă în relaţiiledintre Congresul Statelor Unite şi preşedinţia Statelor Unite.Erau mecanisme desemnate ca frâne şi care au acţionat camotoare. Adunările suverane, alese pe baza unor drepturicetăţeneşti restrânse, dar pe cale de a se extinde, aufost, desigur, comune începând cu Era Revoluţiei, darsocietatea burgheză a secolului nouăsprezece a presupus cămulţimea cetăţenilor săi şi-ar căpăta loculnu în sfera guvernării, ci în economia care seautoreglează şi în lumea asociaţiilor particulare şineoficiale (societatea civilă)*. Ea aocolit dificultăţile guvernelor în funcţie, prinadunările alese, în două moduri: prin a nu se aştepta preamult să guverneze sau chiar să emită legi de la parlamentele lorşi prin a observa că guvernarea — sau mai curând administrarea- ar putea fi dusă mai departe fără să se ţinăseama de capriciile sale. Aşa cum am văzut, organisme ale unoroficiali independenţi, permanent numiţi public, deveniseră uninstrument esenţial pentru guvernarea statelor moderne. O majoritateparlamentară era capitală numai acolo unde decizii de conduceremajore şi controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizareaşi menţinerea unui organism adecvat de susţinători erasarcina majoră a conducătorilor de guverne, de când (numaiîn cele două Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era alesdirect. în statele cu sufragiu restrâns (adică un electorat compusîn special din minoritatea bogată, puternică şiinfluentă) acest lucru a fost făcut mai uşor de un consens comuna ceea ce constituia interesul lor colectiv («interesulnaţional»), ca să nu mai amintim de resursele de patronaj.
Secolul douăzeci a multiplicat ocaziilecând a devenit esenţial ca guvernele să conducă. Statulcare s-a limitat la asigurarea legilor de bază pentru afaceri şipentru societatea civilă, iar poliţia, închisorile şiforţele armate — la cele pentru menţinerea în frâu apericolelor interne şi externe, «statul de tip paznic de noapte»al spiritului politic a devenit tot atât de învechit ca şi«paznicii de noapte» care au inspirat metafora.
A patra condiţiea fost bogăţia şi prosperitatea. Democraţiile din anii'20 s-au destrămat sub tensiunea revoluţiilor şi acontrarevoluţiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelornaţionale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunileMarii Crize.
Trebuie doar să comparăm atmosferapolitică a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar şi alAustriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale şi a Austrieide după 1945, pentru a ne convinge de acest lucru.Chiar şi conflictele naţionale deveniseră mai rezolvabile, dinmoment ce politicienii fiecărei minorităţi se puteau hrănila cazanul comun al statului.
Aşa a fost puterea Partidului Agrar dinunica democraţie veritabilă a Europei de Est şi Centrale,Cehoslovacia. In anii '30, nici măcar Cehoslovacia nu mai putea ţinela un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii şi ucrainenii.
În aceste împrejurări,democraţia a fost un mecanism pentru formalizareaîmpărţirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiarşi în cele mai bune împrejurări, democraţia nu s-aprezentat ca o bază stabilă pentru o guvernare democratică de oricefel, în special când teoria reprezentării democratice a fostaplicată în cele mai riguroase versiuni ale reprezentăriiproporţionale*.
Acolo unde, în vremuri de criză,nu se putea constitui o majoritate parlamentară, aşa cum s-aîntâmplat în Germania (spre deosebire de Marea Britanie)**, tentaţia de a căutaîn altă parte a fost copleşitoare. Chiar şi îndemocraţiile stabile, împărţirile politice pe care Ieimplică sistemul sînt văzute de mulţi cetăţenimai degrabă drept pierderi ale sistemului decât beneficii. Chiar retorica politicii face maicurând reclamă candidaţilor şi partidului careprezentanţi ai interesului naţional decât ai îngustuluiinteres de partid. În vremuri de criză, cheltuielile sistemuluipăreau enorme, iar beneficiile nesigure.
În aceste împrejurări esteuşor să ne dăm seama că democraţia parlamentarădin statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca şi înmajoritatea ţărilor din spaţiul mediteranean şilatinoamerican, era o plantă plăpândă care creştea peun pământ pietros. Cel mai puternic argument în favoarea sa,şi anume că aşa rea cum e, tot e mai bună decât oricesistem alternativ, este acceptat doar pe jumătate. În perioadainterbelică, rareori a sunat realist şi convingător.
Criza mondială a transformat fascismul într-omişcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial.Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) abeneficiat în aceeaşi măsură de tradiţiaintelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă)fusese ostilă teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenitortodoxie internaţională începând cu anii '80 aisecolului trecut, şi de guvernul hotărât să scape deşomaj cu orice preţ.
S-a ocupat de Marea Criză, trebuie să spunemacest lucru, rapid şi mult mai cu succes decât oricare altul(recordul fascismului italian a fost mai puţin impresionant). Oricum,acesta nu era apelul major într-o Europă care îşipierduse în mare măsură legăturile interne.
Dar, pe măsură ce valul fascismului a crescutodată cu Marea Criză, a devenit din ce în ce mai limpedecă în Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea socialăşi economia, ci şi instituţiile sociale, precum şi valorileintelectuale ale societăţii burgheze din secolul nouăsprezece seaflau în retragere sau declin. La acest proces trebuie să revenimacum.
Nazismul este un fenomen care abia dacăpoate fi supus unei analize raţionale. Sub conducerea unui lider carevorbea în tonuri apocaliptice despre puterea mondială sau despredistrugere şi a unui regim fondat pe ideologia rasistă, una dintrecele mai avansate din punct de vedere cultural şi economic ţărieuropene a lansat o conflagraţie mondială care a generat în jurde 50 de milioane de jertfe şi a comis atrocităţi — culminândcu uciderea în masă a milioane de evrei — de natură şi lao scară care întrec imaginaţia. Pe fundalul Auschwitz,explicaţiile istoricului par realmente precare.
Dintre toate cele întâmplateîn Era Catastrofei, supravieţuitorii din secolul nouăsprezeceau fost poate cel mai mult şocaţi de colapsul valorilor şi alinstituţiilor civilizaţiei liberale al căror progres secolul lorîl simţise, în orice caz în părţile«avansate» ale lumii. Aceste valori au exprimat o neîncredere îndictatură şi în guvernarea absolutistă, pledândpentru o angajare spre guvernarea constituţională cu şi subguvernul ales liber şi adunările reprezentanţilor, care augarantat puterea legii, cît şi pentru un set acceptat de drepturişi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea cuvântului,a presei şi a întrunirilor. Statul şi societatea trebuiesă fie informate despre valorile general-umane — prin dezbateri publice -,ale educaţiei, ştiinţei.
Ignoranţa şi înapoiereaacestor mase, angajamentul lor în răsturnarea societăţiiburgheze prin revoluţia socială, cît şi latenta iraţionalitateumană, atât de uşor exploatată de demagogi, au constituitîntr-adevăr o cauză de alarmă. Oricum, cele maipericuloase dintre aceste noi mişcări de masă democratice aufost de fapt, şi în teorie, şi în practică, la felde angajate în valorile raţiunii, ale ştiinţei,progresului, învăţământului şilibertăţii individuale.
Totuşi, regimurile electoralereprezentative au fost destul de frecvente. Cei douăzeci de ani dintre«Marşul asupra Romei» al lui Mussolini şi culmea succesuluiAxei în cel de-al doilea război mondial au înregistrat oretragere accelerată şi din ce în ce mai catastrofală ainstituţiilor politice liberale.
În 1918-'20 adunările legislativeau fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene,în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă,în timp ce ocupaţia germană a distrus putereaconstituţională în alte cinci în timpul celui de-aldoilea război mondial.
Pe scurt, singurele ţări europenecu instituţii politice democratice adecvate care au funcţionatfără întrerupere în întreaga perioadăinterbelică au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liberirlandez, Suedia şi Elveţia.
Pe scurt, liberalismul politic se aflaîn plină retragere în timpul Erei Catastrofei, o retragerecare s-a accelerat acut după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germaneiîn 1933. Luând lumea ca un tot întreg, probabil că auexistat treizeci şi cinci sau mai multe guverne constituţionaleîn 1920 (în funcţie de locul în care plasăm câtevarepublici din AmericaLatină). Pânăîn 1938 existau, probabil, şaptesprezece asemenea state, în1944, probabil, douăsprezece din totalul de şaizeci şi patru.Tendinţele mondiale păreau clare.
Rusia Sovietică (din 1922: URSS) a fostizolată şi nu a fost nici capabilă şi nici, dupăascensiunea lui Stalin, dornică să extindă comunismul.Revoluţia socială sub conducerea leninistă (sau sub oricareconducere) a încetat să se răspândească după cevalul iniţial postbelic slăbise. Mişcările (marxiste)social-democrate se transformaseră în forţesusţinătoare ale statului, mai degrabă decât înforţe subversive, iar aderarea lor la democraţie a fostindubitabilă. în mişcările muncitoreşti dinmajoritatea ţărilor comuniştii erau în minoritate, iaracolo unde au fost puternici în majoritatea cazurilor au fost sau urmausă fie suprimaţi.
Frica de revoluţia socială şide rolul comuniştilor în ea era destul de întemeiată,aşa cum a dovedit al doilea val al revoluţiei din timpul şi dedupă cel de-al doilea război mondial, dar în cei douăzecide ani de retragere liberală nici un regim care putea fi numitliberal-democrat nu a fost ameninţat dinspre stânga*. Pericolul a venit exclusiv dinspredreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o ameninţare la adresa guvernuluiconstituţional şi reprezentativ, ci o ameninţare ideologicăpentru ideea liberală ca atare, pe măsură ce devenea omişcare potenţial mondială, pentru care eticheta«fascism» este insuficientă şi nu absolut irelevantă.
Este insuficientă din cauză cănu toate forţele care au răsturnat regimurile liberale au fost fasciste.Este relevantă deoarece fascismul, mai întâi în forma saoriginară italiană, iar mai târziu în forma germanăa naţional-socialismului, în anii '30 părea un val curepercusiuni în viitor.
§ 2.Leagănulfascismului – Italia Regimul fascist italian (1922-1945)
Prima mişcare cu adevăratfascistă a fost cea italiană, care i-a şi dat nume fenomenului,operă a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al căruinume mic, un tribut preşedintelui anticlerical Benito Juarez, simbolizaantipapalismul pătimaş manifestat de regiunea sa natală Romagna.Adolf Hitler însuşi a recunoscut datoria şi respectul săufaţă de Mussolini, chiar şi atunci când şi Mussolini,şi Italia fascistă îşi demonstraseră în celde-al doilea război mondial slăbiciunea şi incompetenţa.în schimb, Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai târziu,antisemitismul, care lipsea totalmente din mişcarea lui pânăîn 1938 şi chiar din istoria Italiei de la unificarea ei.Totuşi, fascismul italian în sine nu a exercitat oinfluenţă internaţională prea mare, chiar dacă aîncercat să inspire şi să finanţezemişcări similare în alte ţări. El a arătat ooarecare influenţă în zone cu totul neaşteptate.
Lasfârşitul primului război mondial, Italia a fostnemulţumită de prevederile Tratatului de pace de la Paris;politicienii italieni speraseră că vor obţine compensaţiieconomice şi teritoriale care să scoată ţara din crizăşi să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului ţării.
Din 1918 înPartidul Socialist Italia, care avea strânse legături cu PC(bolşevic), frământările s-au intensificat, ducândîn cele din urma la asasinarea conducătorului acestuia, EnricoMatteoti. În frunteapartidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului«Avanti».
În 1919în PSI existau trei curente:
1. curentul socialdemocrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;
2. curentul destânga condus de Antonio Gramsci şi Palmiro Togliati;
3. curentulnaţionalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umbertişi Scopa.
Fascismul italian beneficiamai curând de o presă loială în anii '20, şi chiarîn anii '30, cu excepţia celor care ţineau de liberalismul destânga.
Dupăînfiinţarea Internaţionalei a III-a, Partidul Socialist Italians-a destrămat.
Mussolini a fundatPartidul Naţional Italian (Fascist) cu o ideologie bazată pe«unitatea de luptă» — fascim («Fascio dicombattimento») care-şi propunea renaşterea naţionalaşi dezvoltarea economică. În 1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celuifascist.
În contextulpolitic destul de tulbure al anului 1922, în octombrie, Mussolini adeclanşat «Marşul asupra Romei» antrenând mari masede oameni: şomeri, tineri, unii chiar din rândurile socialdemocraţilor şi ale comuniştilor.
La 29 octombrie1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini şefulguvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist în Italia înabsenţa unor alegeri parlamentare.
Ajuns înfruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control instituţiileacestuia; a folosit în acest scop serviciile miliţiilor fasciste,OVRA-Organizatia voluntară pentru represiunea antifascismului şi anumit membrii ai partidului fascist în funcţiile cele mai importane.
El şi-a dattitlul «Il Duce».
Măsurileluate de regimul fascist au fost:
· aincercat să controleze marele capital şi să stavileascaabuzurile şi corupţia;
· aluat măsuri împotriva Mafiei;
· arealizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);
· asusţinut dezvoltarea învăţământului;
· asusţinut dezvoltarea economică unitară a ţării şirefacerea căilor de comunicaţii.
De altfel, fascismul italian, care acontinuat procesul de unificare a Italiei început în secolulnouăsprezece, formând astfel un guvern mai puternic şi maicentralizat, a avut oarecare realizări.
De exemplu, a fost singurul regim italiancare a suprimat cu succes mafia siciliana şi camorra napolitană.Totuşi, semnificaţia sa istorică constă nu înrealizările sale, ci în rolul său ca iniţiator global alnoii versiuni triumfătoare a contrarevoluţiei.
Mussolini 1-a inspirat pe Hitler, şiHitler nu a evitat niciodată să recunoască aceasta.
Pe de altă parte, fascismul italian afost şi a rămas multă vreme o anomalie printremişcările de dreapta radicale în atitudinea sa de tolerare,chiar a unui anumit gust pentru «modernismul» artistic de avangardă,cit şi în alte privinţe — de menţionat lipsa totală,până în 1938, din ideologia lui Mussolini a rasismuluiantisemit.
Prin programeleaplicate a fost diminuat şomajul astfel ca în 1927 Italiaieşise din criza postbelică. Pentru eliminarea totală a şomajuluia luat avânt industria constructoare de maşini şi ramurilelegate de producţia de război. S-au dezvoltat fabricile de armament, industrial aeronautică,navală şi petrochimică.
Datorităprogramelor economice adoptate, criza economică din 1929-1930 a afectatmai puţin Italia decât celelalte ţări. Toate acestemăsuri au asigurat regimului fascist popularitate.
Propagandanazistă coordonată de Gabriele d'Anunzio şi Edmondo de Amicisurmărea să reincie în sufletele italienilor mândria de afi urmaşi ai romanilor, odinioară stăpânii lumii.
Din dorinţade a demonstra Lumii că Itallia devenise o mare putere, Mussolini aordonat invadarea şi ocuparea Abisiniei (1935-1936), armata italiana aparticipat la războiul din Spania (1936-1939).
Politica Italieis-a apropiat mult de Germania; la 7 aprilie 1939 a invadat Albania, iar la 29octombrie 1940 a atacat Grecia, urmărind să refacă ImperiulRoman).
În Italia, unde s-a manifestat pentru primaoară totalitarismul de dreapta, au prevalat aspectele social economiceşi naţionale. Mussolini a propus controlul statului asupra economieicu scopul dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu naţional.
Asa s-a conturatregimul economic autarhic — asigurarea resurselor, a necesarului deproducţie şi a desfacerii numai din economia internă. Sub raportorganizatoric în economia italiană s-a conturat corporatismul, bazatpe asociatii profesionale, asemanatoare breslelor medievale, dominate de marelecapital.
În concluziesistemul italian, fascist, se baza pe unitate naţională şiautarhie economică, ceea ce-l va diferenţia de sistemul german.
Încomparaţie cu nazismul şi totalitarismul de tip bolşevic,fascismul italian a fost mai ponderat ceea ce a facut ca reacţiiledemocraţiilor burgheze să fie destul de slabe.
După angrenarea Italiei în acţiuniexterne şi mai ales după intrarea ei în război alăturide Germania, sprijinul popular s-a redus simţitor.
Implicarea Italiei în acţiuni caredepăşeau resursele şi posibilităţile sale au dus lacăderea regimului fascist în 1943.
§ 3. Apariţiafascismului în Germania
Spre sfârşitul primului război mondialîn Germania au izbucnit tulburări sociale care au culminat cuabdicarea împăratului Wilhelm II (9-XI-1918), fuga acestuia înOlanda şi proclamarea Republicii de la Weimar, ai căreiconducători au semnat la 18 noiembrie capitularea Germaniei. Pentrusoldaţii germani a fost greu să înţeleagărecunoaşterea înfrângerii Germaniei şi asta a generatmitul «trădării» şi al «loviturii pe laspate». Anarhia internă, provocată de criza social economica, afost accentuată în Germania de demobilizarea armatei,tulburările punând în pericol regimul republican.
După crearea Partidului Comunist German (decembrie1918) condus de Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-audesfăşurat «revoluţii bolşevice» la Bremen,Hamburg şi în Bavaria.
La revolutia din Bavaria a participat şi AdolfHitler, la momentul respectiv caporal al armatei germane, decorat pe frontul devest, membru al PC din Bavaria şi şeful secţiei depropagandă din Munchen. Un an mai târziu părăsea PCşi participa la înfrângerea revoluţiei. În 1921, sprijinit de uniiofiţeri, soldaţi şi intelectuali a creat Partidul MuncitorescNaţional-Socialist German (NSDAP). Între apropiaţii lui s-auaflat de la început Hermann Goring, erou aviator din primul războimondial şi Ernst Rhome — creatorul Trupelor de asalt (SA).
La 9 noiembrie 1923, Hitler şi tovarăşiisăi au organizat o lovitură de stat la Munchen, cunoscută subnumele de «Puciul berii». Încercarea a eşuat iar Hitler afost închis. Anii de detenţie au fost folosiţi de Hitler pentrua scrie «Mein Kampf», «lucrarea de căpătâi»a ideologiei naziste, care a cunoscut o răspandire destul de largăîn rândul poporului german pe fondul crizei, al umilinţeiimpuse de Tratatul de la Versaiiles, al neputinţei Republicii de la Weimarde a remedia situaţia şi mai ales al implicaţiilor crizeieconomice din 1929-1933.
Ascensiunea dreptei radicale după primulrăzboi mondial a fost fără îndoială un răspuns,o reacţie la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei socialeşi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia dinOctombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fiexistat fascismul, deoarece, deşi extremiştii demagogi de dreapta aufost prezenţi în politică într-un număr deţări europene începând cu sfârşitul secoluluial nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi subcontrol înainte de 1914. În această privinţă,susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate înafirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi luiHitler. Oricum, ar fi absolut ilogic să scutim de vină barbaria prinpretenţia că a fost inspirată şi a imitat barbariile anterioareale revoluţiei ruse, aşa cum au încercat să facă uniiistorici germani în anii '80.
Oricum, trebuie să aducem douăamendamente la teza că biciuirea din partea dreptei a fost înspecial o reacţie la acţiunile stângii revoluţionare,în primul rând, se subestimează impactul primului războimondial asupra unui strat important al soldaţilor sau al tinerilornaţionalişti, în mare măsură din clasa de mijlocşi din clasa de jos, care, după noiembrie 1918, au detestatşansa lor ratată de eroism.
Puternica angajare a stângii, de laliberali, către mişcările antirăzboinice şiantimilitariste, repulsia populară uriaşă împotrivauciderilor în masă comise în primul război mondial i-aufăcut pe mulţi să subestimeze apariţia uneiminorităţi aparent insignifiante, dar numeroase la modul absolut,pentru care experienţa luptei, chiar şi în condiţiileanilor 1914-'18, a fost centrală şi pentru care uniforma şidisciplina, sacrificiul şi sângele, armele şi puterea aufăcut ca viaţa să merite să fie trăită. Ei nu auscris multe cărţi despre război, deşi (în specialîn Germania) câţiva au făcut-o. Aceşti „Rambo” aivremii lor au fost recruţii fireşti pentru dreapta radicală.
Al doilea amendament este faptul cădreapta nu s-a activizat ca răspuns la bolşevism ca atare, ciîmpotriva tuturor mişcărilor, şi în specialîmpotriva clasei muncitoare organizate, care ameninţa ordineaexistentă a societăţii sau putea fi învinuită pentruprăbuşirea acesteia. Lenin era simbolul acestei ameninţări,mai curând decât realitatea existentă care, pentru majoritateapoliticienilor, era reprezentată mi atât prin partidele socialistemuncitoreşti, ai căror lideri erau destul de moderaţi, cîtprin ascensiunea puterii clasei muncitoare, prin încrederea şiradicalismul acestora, care au conferit vechilor partide muncitoreşti onouă forţă politică şi, de fapt, le-a făcutrecuzita indispensabilă a statelor liberale. Nu esteîntâmplător că în anii imediat postbelicicerinţa centrală a agitatorilor socialişti de la 1889, ziua delucru de opt ore, era prezentă aproape peste tot în Europa.
Era ameninţarea implicită cucreşterea puterii forţei de muncă care a îngheţatsângele conservatorilor, mai curând decât simpla transformarea liderilor sindicatelor muncitoreşti şi a oratorilor opoziţieiîn funcţionari guvernamentali, deşi aceasta era o realitateamară. Ei aparţineau prin definiţie«stângii». într-o eră de transformări sociale olinie fermă nu-i separa de bolşevici. într-adevăr, multedintre partidele socialiste s-ar fi alăturat cu dragă inimăcomuniştilor în anii de după război, dacăaceştia nu-i respingeau. Omul pe care 1-a asasinat Mussolini după«Marşul asupra Romei» nu a fost un lider al partidului comunist,ci un socialist, Matteotti. Dreapta tradiţională ar fi putut vedeaRusia atee ca întruchipare a tot ce era rău în lume, darrevolta generalilor din 1936 nu a fost îndreptată contracomuniştilor, luând în considerare doar faptul căaceştia erau partea cea mai mică din frontul popular. A fostîndreptată împotriva unei revolte populare care,până la războiul civil, i-a favorizat pe socialiştişi pe anarhişti. Este o reducere în limiteleraţionalismului, care fac din Lenin şi Stalin o scuza pentru fascism.
Şi totuşi, trebuie explicat de cedreapta de după primul război mondial şi-a repurtat victoriilecruciale sub forma fascismului. Deoarece mişcările extremiste aledreptei radicale existaseră şi înainte de 1914 — naţionaliste şi xenofobe până la isterie, idealizândrăzboiul şi violenţa, intolerante şi reduse la ascultareşi supunere prin arme, pătimaş antiliberale, antidemocratice,antiproletare, antisocialiste şi antiraţionaliste, visând lasânge şi pământ şi la o întoarcere la valorilepe care modernitatea le-a destrămat. Aveau o oarecare influenţăpolitică, în cadrul dreptei politice, şi în unele cercuriintelectuale, dar nu au dominat sau nu au controlat situaţia nicăieri.
Ce le-a dat o şansă dupăprimul război mondial a fost colapsul vechilor regimuri şi,odată cu ele, al vechilor clase conducătoare şi almaşinăriei lor de putere, influenţă şi hegemonie. Acolounde acestea au rămas în stare de bună funcţionare nu afost nevoie de fascism. Acesta nu a făcut nici un fel de progres înMarea Britanie, în ciuda scurtei fluturări nervoase de drapel cevamai înainte. Tradiţionala dreaptă conservatoare a continuatsă deţină controlul. Nu a făcut nici un progres înFranţa, până după înfrângerea din 1940.Deşi dreapta radicală franceză — acum Action Francaisemonarhistă şi Croix de Feu a colonelului La Rocque — era destul depregătită să-i învingă pe cei de stânga, ea nua fost fascistă. într-adevăr, câteva elemente ale drepteis-au alăturat Rezistenţei.
Încă o dată, fascismul nu afost considerat necesar în ţările noi independente, încare o nouă clasă conducătoare naţionalistă sau ungrup de acest fel puteau prelua puterea. Aceşti bărbaţi puteaufi reacţionari şi puteau foarte bine să opteze pentru un guvernautoritar, din raţiuni care urmează a fi luate în discuţiemai jos, dar este o pură retorică să identificăm cufascismul orice întoarcere către dreapta antidemocraticăîn Europa interbelică.
Condiţiile optime pentru triumfuldreptei radicale au fost un stat vechi şi mecanismele sale de conducere,care nu mai puteau funcţiona; o masă de cetăţenidezamăgiţi, dezorientaţi şi nemulţumiţi, care nu maiştiau în ce constă loialitatea; puternicele mişcări socialistecare ameninţau sau păreau că ameninţă curevoluţia socială, dar care, de fapt, nu erau în stare săo realizeze; o mişcare a resentimentului naţional împotrivatratatelor de pace din 1918-'20.
Acestea erau condiţiile în careelitele conducătoare neajutorate erau tentate să recurgă laultraradicali, aşa cum au făcut liberalii italieni cu fasciştiilui Mussolini în 1920-'22 şi conservatorii germani cusocialiştii lui Hitler în 1932-'33.
Acestea, în mod asemănător,erau condiţiile care au transformat mişcările dreptei radicaleîn forţe puternice organizate şi uneori uniforme şiparamilitare (squadriştii; trupele de şoc ale forţelor naziste)sau, aşa cum s-a întâmplat în Germania în timpulMarii Crize, în masive armate electorale.
Oricum, în nici unul dintre celedouă state fasciste fascismul nu a «cucerit puterea», deşişi în Italia, ca şi în Germania, a făcut mult cazdin «cucerirea străzilor» şi din «Marşul asupraRomei».
În ambele cazuri, fascismul a venit laputere prin permisiunea tacită sau chiar (ca în Italia) prininiţiativa vechiului regim, adică într-un mod«constituţional».
Noutatea fascismului a constat în aceeacă, odată aflat la putere, arefuzatsă joace vechile jocuri politice şi, acolo unde a putut, a preluatcomplet puterea.
Transferul total al puterii sau eliminareatuturor rivalilor a durat mai mult în Italia (1922-'28) decâtîn Germania (1933-'34), dar, în momentul când s-a realizat,nu au mai existat limite politice interne a ceea ce a devenit în modspecific dictatura fără piedici a unui «lider» suprempopulist (Duce; Fuhrer).
În acest punct, trebuie să nedispensăm pe scurt de două teze deopotrivă de inadecvate desprefascism, una fascistă, dar preluată de mulţi istorici liberali,cealaltă scumpă marxismului sovietic ortodox. Nu a existat o«revoluţie fascistă», iar fascismul nu a fost expresia«capitalismului monopolist» sau a marilor afaceri.
Mişcările fasciste au conţinutelemente ale mişcărilor revoluţionare, în măsuraîn care conţineau oameni care doreau o transformare fundamentalăa societăţii, adesea cu o tentă remarcabil anticapitalistăşi antioligarhică. Oricum, calul fascismului revoluţionar nu areuşit nici să alerge, nici măcar să pornească. Hitleri-a eliminat rapid pe cei care au luat în serios componenta«socialistă» din numele partidului naţional-socialistgerman al muncitorilor. Utopia uneireveniri la vreun fel de ev mediu al omului mic cu ţărani-proprietarimoştenitori, meşteşugari ca Hans Sachs şi fetele cucosiţe blonde de pe farfuriile de faianţă ale timpului nu a fostun program care putea fi realizat în statele majore ale secoluluidouăzeci (cu excepţia planurilor de coşmar ale lui Himmlerdespre un popor purificat rasial), cu atât mai puţin înregimurile care, aşa ca fascismul italian şi cel german, erauangajate în drumul lor către modernizare şi progres tehnologic.
Ceea ce a realizat cu certitudinenaţional-socialismul a fost o epurare radicală a vechilor eliteimperiale şi a structurilor instituţionale. La urma urmelor, singurulgrup care a lansat în fapt o revoltă împotriva lui Hitler — şi a fost mai târziu decimat — a fost vechea armatăaristocratică prusacă în iulie 1944. Această distrugere avechilor elite şi a vechilor încadrări, întăritădupă război de poliţiile de ocupare ale armatelor occidentale,urma în cele din urmă să facă posibilă edificareaRepublicii Federale pe o bază mai puternică decât Republica dela Weimar din 1918-'33, care a fost ceva mai mult decât imperiulînvins minus Kaiserul.
Nazismul a însemnat cusiguranţă, şi în parte a şi realizat, un progressocial pentru mase: vacanţe; sporturi; plănuita«maşină a poporului», pe care lumea avea să ocunoască după cel de-al doilea război mondial ca«gândacul» Volkswagen. Oricum, realizarea sa majoră a fostieşirea din Marea Griză mai repede şi mai puţin durerosdecât oricare alt guvern, deoarece antiliberalismul naziştilor aavut o latură pozitivă în faptul că nu le-a impuscredinţa apriorică în piaţa liberă.
Cu toate acestea, nazismula fost mai curând un regim vechi revigorat decât unulprincipialmente nou. Ca şi Japonia imperială militaristă dinanii '30 (despre care nici nu s-a susţinut că a fost un sistemrevoluţionar), nazismul a fost o economie capitalistănonliberală care a dat o dinamizare frapantă sistemului săuindustrial. Realizările economice ale Italiei fasciste au fost mult maipuţin impresionante, aşa cum s-a demonstrat în al doilearăzboi mondial. Economia sa de război a fost deosebit de slabă.Iar frazele despre «revoluţia fascistă» au fost osimplă retorică, deşi, pentru mulţi fascişti ordinariitalieni, un retorism în care credeau sincer. A fost mult mai evident un regimîn interesul clasei conducătoare, care a luat fiinţă ca oreacţie la frământările postrevoluţionare din 1918,decât, aşa cum s-a întâmplat în Germania, caurmare a Marii Crize şi a imobilităţii guvernelor de la Weimarde a-i face faţă.
În ceea ce priveşte«capitalismul monopolist», este cert că marele business poateajunge la înţelegere cu orice regim care nu-1 expropriazăîn fapt, şi orice regim trebuie să se înţeleagăcu marele business. Fascismul nu a fost în mai mare măsură«expresia intereselor capitalului monopolist» decât politicaamericană de New Deal sau guvernele laburiste din Marea Britanie, sauRepublica de la Weimar. Marele business de la începutul anilor '30 nu 1-adorit prea mult pe Hitler, preferind un conservatism mai ortodox, l-