INTRODUCERE
Naşterea unuiraport juridic civil concret presupune existenţa unei norme juridicecivile ca premisă necesară şi obligatorie prin care raporturilesociale devin raporturi juridice abstracte, precum şi producerea unui faptjuridic de care legea civilă leagă naşterea modificarea saustingerea unui raport juridic civil concret.
Devin izvoare aleraporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridicăcivilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceastafapte juridice.
Se poate concluzionacă prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege oîmprejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă naştereamodificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Definiţia actului juridic civil
Prin act juridiccivil se înţelege manifestarea de voinţă făcutăcu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte,modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret.[1]
Din aceastădefiniţie rezultă că actul juridic prezintă următoareleelemente caracteristice:
1. Actul juridic este înaintede toate, o manifestare de voinţă a unei sau mai multor persoanefizice sau juridice;
2. Manifestarea de voinţăeste făcută cu intenţia de a produce efecte juridice respectivde a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.
În literaturade specialitate, practica judiciară şi chiar în legislaţiacivilă termenul de act juridic este folosit în două sensuri. Într-unprim sens actul juridic desemnează însăşi manifestarea devoinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşioperaţia juridică ce se încheie (negotium). În cel de aldoilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al operaţiuniijuridice (innstrumentum) făcute de părţi în vederea pronunţăriiunui mijloc de probă într-un eventual litigiu.
Pentru evitarea oricărorconfuzii cu privire la cele două accepţiuni este indicat ca termenulde act juridic să fie folosit pentru desemnarea operaţiei juridice(negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator ale acesteioperaţii juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris.Clasificarea actelor juridice civile
Concepţia deact juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare şiabstractizare a trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civilecare se întâlnesc în circuitul civil.
Datorităregimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de actejuridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şiîn practica judecătorească s-a considerat necesar şi utilsă se facă clasificarea actelor juridice civile.
La baza clasificăriloractelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilorîntre care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modulde executare, efectele actelor etc.
În continuarevor fi înfăţişate principalele categorii de acte juridicecivile:
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şimultilaterale.
Aceastăclasificare are la bază criteriul numărului părţilorparticipante la actul juridic.
Actele juridiceunilaterale sunt produsul manifestării de voinţă a unei singurepărţi.
Actul juridicbilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi,iar cel multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei saumai multe părţi.
Actul juridicunilateral fiind rezultatul voinţei unei singure părţi sunt mairare. Intră în această categorie testamentul, promisiuneapublică de recompensă, acceptarea unei moşteniri, renunţareala moştenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc.
Actele bilaterale şimultilaterale se mai numesc convenţii sau contracte, termeni echivalenţişi folosiţi unul pentru altul în limbajul juridic curent. Suntacte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de împrumutetc. Exemplul tipic de contact multilateral este contractul de societate civilă.
Clasificarea actelorjuridice în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată cuclasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale. Astfel,unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinţei a douăpărţi, dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi,cum este spre exemplu contractul de donaţie, împrumut de folosinţă,pe când contractul bilateral sau sinalagmatice dau naştere la obligaţiipentru ambele părţi, precum ar fi, contractul de vânzare-cumpărare,contractul de schimb etc.
Rezultă, aşadar,că în timp ce toate contractele, inclusiv cele unilaterale, facparte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, înschimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, ele fiind rezultatulmanifestării unilaterale de voinţă.[2]
Clasificarea actelorjuridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintăimportanţă sub aspectul aprecierii valabilităţii lor dinpunct de vedere al voinţelor. Astfel, actele unilaterale sunt valabileprin manifestarea voinţei unei singure părţi, în timp cepentru valabilitatea actelor bilaterale şi multilaterale trebuie săexiste două sau mai multe voinţe juridice.
Regimul juridic alviciilor de consimţământ este diferit, în funcţie decele două categorii de acte. Într-adevăr eroarea ca viciu deconsimţământ se poate întâlni atât la acteleunilaterale, cât şi la cele bilaterale şi multilaterale, pe cânddolul şi violenţa se întâlnesc de regulă, numai laactele bilaterale şi multilaterale.
2. Acte juridice cu titlu gratuit şi actejuridice cu titlu oneros
La baza acesteiclasificări stă scopul urmărit de părţi la încheiereaactului juridic civil.
Actele cu titlugratuit sunt actele prin carese procură uneia din părţi un folos patrimonial ca aceasta dinurmă să fie obligată, la rândul ei, la un echivalent. Suntacte cu titlu gratuit, testamentul, donaţia, comodatul, mandatul gratuitetc.
La rândul loractele cu titlu gratuit se împart în libertăţi şiacte dezinteresate. Libertăţile sunt acte cu titlu gratuitprin care o persoană îşi micşorează propriul săupatrimoniu, fără a primi în schimb un echivalent cum este, depildă, donaţia. Actele dezinteresate sunt acele acte prin careo persoană face alteia un serviciu, fără a micşora propriulsău patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul remunerat, împrumutulfără dobândă, depozitul gratuit etc.
Actele cu titluoneros sunt acele acte princare o persoană procură alteia un folos patrimonial în schimbulunui echivalent, fiecare din părţi urmărind un avantaj economic.În legătură cu definiţia contractului oneros, înart cccc se arată: “contractul oneros este acela în care fiecareparte voieşte a-şi procura un avantaj”. Sunt contracte cu titluoneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză,contractul de locaţiune etc.
Împărţireaactelor juridice în gratuite şi oneroase prezint interes juridic dinmai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacităţiide a încheia actele cu titlu gratuit cât şi al exigenţelorde formă ale aceloraşi acte, legea prevede condiţii mult maisevere, în raport cu actele cu titlu oneros. De asemenea, pentru actelecu titlu oneros prin lege, sunt stabilite condiţii mult mai severe subaspectul răspunderii părţilor, iar obligaţiile părţilorsunt mai amănunţit şi mai exigent reglementate, faţăde actele cu titlu gratuit.
3. În funcţie de momentul încare urmează să-şi producă efectele, actele juridice se împartîn acte între vii şi acte pentru cauză de moarte. Actele care se încheie pentru a-şiproduce efectele în timpul vieţii celor de la care emană senumesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt marea majoritate a actelorjuridice. Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-şiproduce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză demoarte (mortis cauza). Exemplu tipic de acte pentru cauză de moarte estetestamentul prin care testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa ladeces. Testamentul este numit şi act de ultimă voinţă,fiindcă până la moarte, poate fi oricând modificat orirevocat.
Clasificarea actelorjuridice între vii şi pentru cauză de moarte prezintăinteres din punct de vedere juridic, sub aspectul formei în care se încheie.Astfel, actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ceactele între vii sunt solemne numai ca excepţie. De asemenea, actelepentru cauză de moarte sunt supuse unor reglementări mai restrictive înceea ce priveşte capacitatea de a dispune şi uneori, chiar şi cuprivire la capacitatea de a primi.
4. Acte constitutive, translative şideclarative
La baza acestei clasificări se aflăcriteriul efectului produs de actul juridic.
Actul contitutiveste acel act juridic care dă naştere la un drept subiectiv civil cen-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituirea unui uzufruct, a unei ipoteci etc.
Actele translativesunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-unpatrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civilesunt translative cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Sunt actedeclarative cele care au ca efect recunoaşterea, definitivarea oriconsolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitiveazădrepturi şi obligaţii ale părţilor ce au existat anterior încheieriiactului. Fac parte din această categorie partajul (împărţeala),actul confirmativ pentru care o persoană renunţă la dreptul de ainvoca nulitatea relativă.
Interesul juridic alacestei clasificări constă în aceea că actele constitutiveşi translative produc efecte numai pentru viitor, în timp ce acteledeclarative produc efecte şi pentru trecut.
5. După importanţa lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare şi dedispoziţie
Actele juridice de conservaresunt actele prin care se urmăreşte preîntâmpinareapierderii unui drept subiectiv civil. Intră în aceastăcategorie actele prin care se întrerupe prescripţia, înscriereaunei ipoteci, somaţia etc. Prin astfel de acte, în schimbul uneicheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de ovaloare mai mare.
Actele juridice deadministrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punereîn valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasareaveniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparaţiile de întreţinereaa unui bun etc.
Actele de dispoziţiesunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituiedrepturi reale, principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunţăla drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare,de schimb, de donaţie, constituirea unui drept de uzufruct, a uneiipoteci, remiterea de donaţie.
Aceastăclasificare prezintă importanţă în materie de reprezentareşi capacitate. Întinderea puterilor de reprezentare ale părinţilorşi tutorilor depind de categoria de acte luate în considerare.Astfel, actele de conservare pot fi încheiate valabil chiar de persoanelipsite de capacitate de exerciţiu. Actele de administrare se încheieîn numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu,de reprezentantul său legal – părinte sau tutore – fără afi nevoie pentru validitatea lor de încuviinţare din partea autorităţiitutelare.
Clasificarea prezintăinteres şi în ceea ce priveşte întinderea împuternicirilormandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare şiadministrare, iar pentru actele de dispoziţie trebuie să existe unmandat special.
5. În funcţie de modul lor de încheiere,actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne,formale şi reale.
Actele consensualesunt acele acte care iau naştere în mod valabil prin simplamanifestare de voinţă a părţilor, fără a finecesar îndeplinirea vreunei formalităţi. În dreptulnostru civil funcţionează regula consensualităţii actelorjuridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simplamanifestare de voinţă. Marea majoritate a actelor juridice civilesunt consensuale.
Sunt solemne sauformale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierealor într-o anumită formă. Intră în aceastăcategorie, testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc.
Actele reale suntacele acte în care manifestarea de voinţă, este însoţităde remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie contractulde împrumut, de depozit, gajul etc.
Utilitatea distincţieidintre actele consensuale solemne şi reale se manifestă înaceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancţionatăcu nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabileindiferent de forma în care au fost încheiate. Încheiereaactelor juridice solemne prin mandatar presupune ca şi procura să fiefăcută în formă solemnă, ceea ce nu se cere încazul actelor consensuale.
De asemenea, regimulprobator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte.
6. Clasificarea actelor juridice civile înacte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie deconţinutul lor:
Actul juridicpatrimonial este actul al cărui conţinut este susceptibil de a fievaluat în bani. Intră în această categorie actelejuridice civile privesc drepturile reale şi drepturi de creanţă.
Actul juridicnepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat înbani. Ele privesc drepturile nepatrimoniale.
Aceastăclasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materianulităţilor şi a ocrotirii persoanelor incapabile.
7. După cum au sau nu legătură cumodalităţile actului juridic civil (termen, condiţie, sarcină)distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.Actuljuridic pur şi simplu este actul care nu este afectat de modalităţi.Intră în această categorie căsătoria, adopţia,recunoaşterea filiaţiei, opţiunea succesorală.
Actele afectate de modalităţieste actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţiesau o sarcină, în funcţie de care începe sau înceteazăsă-şi producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate demodalităţi contractul de împrumut, contractul de vânzarecu clauză de întreţinere, contractul de asigurare, contractulde donaţie cu sarcină, etc.
Importanţaacestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilităţii,în sensul că în cazul actelor juridice civile de a căroresenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteiaatrage după sine ineficienţa actului. De asemenea, sub aspectulefectelor, la actele pure şi simple, efectele se produc imediat, definitivşi irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalităţi,producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor careeste termenul sau condiţia.
8. Actele juridiceprincipale şi actele juridice accesorii
La baza acesteiclasificări se află raportul ce există între ele. Actelejuridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoareindependentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelorjuridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimullor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.
Actele juridiceaccesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare,soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal.Aşa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanţii,cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raportcu actul generator al obligaţiei garantate.
Importanţaacestei clasificări se manifestă pe planul examinării validităţiişi eficacităţii acestor acte, soarta juridică a acteloraccesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelorprincipale.
În raport cucauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărţite înacte cauzale şi acte abstracte.
Actul cauzal esteacela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Suntacte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile încare sunt încorporate drepturi de creanţă, cum ar fi, spreexemplu, obligaţiunile cec, cambiile, conosamentele.
Importanţaacestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale,cauza fiind un element esenţial pentru valabilitatea lor, lipsa,falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancţionate cunulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detaşatede cauza lor, absenţa, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nuau nici o înrâurire asupra valabilităţii lor.
9. În funcţie de modul cum pot fi încheiate,actele juridice civile se împart în acte strict personale şiacte încheiate prin reprezentare.
Actele juridicepersonale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal,nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de actesunt testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, etc.
Actele juridice încheiateprintr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altăpersoană în calitate de reprezentant.
Importanţaacestei clasificări constă în aceea că actele strictpersonale constituind excepţia, sunt guvernate de norme juridice cecuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare şiaplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strictpersonal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele cele încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciazăşi prin persoana reprezentantului.
10. Dupăreglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile seclasifică în acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
Sunt actejuridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită delegislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Mareamajoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu,contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locaţie, depozit,etc.
Prin actejuridice nenumite se înţeleg acele acte care nu suntnominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţiacivilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cuclauză de întreţinere.
Clasificareaactelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridicăsub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel,actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale cereglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multăasemănare.[3]
11. După modullor de executare, actele juridice civile se împart în acte cuexecutare imediată şi acte cu executare succesivă.
Actele cuexecutare imediată sunt acele acte a căror executare se produce osingură dată, printr-o singură prestaţie din parteadebitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărareaunui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predăbunul.
Actele juridice cuexecutare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizeazăprin mai multe prestaţii succesive. Intră în aceastăcategorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii,vânzarea-cumpărarea în rate etc.
Aceastăclasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancţiunilorce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp cecontractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiuneapentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelorsinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. Deasemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentrufiecare prestaţie curge o prescripţie extinctivă distinctă.
12. În funcţiede rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutuluiactului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.
Actele juridicesubiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutullor este stabilit prin voinţa părţilor care le-au încheiat.Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.
Actele juridicecondiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat denorme imperative, părţile actelor juridice exprimându-şivoinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de actjuridic condiţie este căsătoria.
Aceastăclasificare prezintă importanţă din punct de vedere alaprecierii condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutulactelor juridice condiţie fiind reglementat în mod imperativ delege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridiceimperative, în vreme ce aprecierea valabilităţii actelorsubiective al căror conţinut este stabilit de părţi se faceîn limite mai largi.
Pe de altăparte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi decâtcele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limiteazănumai la cele expres reglementate de lege.
Condiţiile de valabilitate ale actelor juridicecivile.
Dupăreglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică,condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:
¨ Capacitatea de a contracta;
¨ Consimţământul valabil al părţiicare se obligă;
¨ Un obiect determinat;
¨ O cauză licită.
În legăturăcu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deşitextul se referă la convenţii, condiţiile enumerate suntnecesare şi valabile pentru toate actele juridice, indiferent căacestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deşitextul se referă la consimţământul valabil al părţiicare se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusivcreditorul, trebuie să exprime un consimţământ valabil.
De asemenea actuljuridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şiatunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea cepriveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci înplus trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor demorală.[4]
În afaracondiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţialăpentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formalesau solemne.
Pe lângăcondiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţiineesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nupoate influenţa valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu,modalităţile actului juridic (termenul şi condiţia).
Noţiunea şi clasificarea condiţiilor devaliditate ale actului juridic civil.
În literaturade specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelorjuridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale.[5] Nu credem că ar fivreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţialede validitate ale actelor juridice şi expresia “cerinţele esenţialede validitate ale actului juridic”.
Prin condiţiide validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagătoate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţipentru validitatea actului juridic civil.
Condiţiile devaliditate ale actului juridic civil se clasifică după mai multecriterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referădeosebim condiţii de fond şi condiţii de formă.Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic,iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adicăforma pe care o îmbracă acest conţinut.
În funcţiede obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart înesenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţialesunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în modobligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic.Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente înstructura actului juridic civil, fără consecinţe asupravalabilităţii acestuia.
În sfârşit,condiţiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcţiede sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, încondiţiile de validitate a căror nerespectare se sancţioneazăcu nulitatea actului şi condiţii de eficacitate a cărornerespectare priveşte doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurireasupra valabilităţii actului juridic civil.Capacitatea de a încheia actuljuridic civil
Noţiune şi reglementare legală.
Capacitatea de a încheiaacte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţialăpentru validitatea actului juridic.
Prin capacitate de aîncheia acte juridice civile se înţelege aptitudineasubiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţiicivile, prin încheierea de acte de drept civil.[6] Concepută înacest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişeazăca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şijuridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şiobligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţiide exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândidrepturi subiective civile şi obligaţii prin încheierea de actejuridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridicecivile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheiereade acte juridice civile.
Sub aspectulreglementării legale în articol …. Enumerându-se condiţiileesenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede exprescapacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea dea încheia acte juridice civile mai este reglementată de art …,potrivit căruia “poate contracta orice persoană ce nu este declaratăincapabilă de lege” şi art …., care enumeră persoaneleincapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii,precum şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecarecontracte.
Unelereglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civileau ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivitdispoziţiilor art…, minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatedin bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar înart … se consacră principiul potrivit căruia “orice persoanăeste capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”.De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărarepotrivit art …. “Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu leeste oprit prin lege”Principiul capacităţii şiexcepţia de la acest principiu
Regula înaceastă materie, consacrată în doctrină şi stabilităşi de practica judecătorească este că orice persoanăare capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacităţileconstituind excepţii de la această regulă. În legăturăcu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că“nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosinţăşi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu,decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”.
În ceea cepriveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheiaacte juridice este subordonarea principiului specialităţiicapacitatea de folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ.Potrivit căruia “persoana juridică are capacitate juridică defolosinţă potrivit scopului activităţii ei”
Capacitatea defolosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentulaprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile cândurmează să funcţioneze pe baza regulamentului general privindorganizaţiile de stat, respectiv – din momentul publicării de cătreorganul competent a hotărârii de înfiinţare a ei. Dacăstatutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţăa persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.
Toate actelejuridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopuluipersoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheiaacte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iartextele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt destrictă interpretare şi aplicare.
Faţă de noţiuneaşi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheiaacte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate esteo stare de drept în comparaţie cu discernământul careeste o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană,în funcţie de aptitudinea şi puterea psihointelectuală aacesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit,moral şi imoral, etc.[7]ConsimţământulCorelaţia dintre consimţământşi voinţa juridică
Pentru ca un actjuridic să ia fiinţă şi să producă efecte, esteabsolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze,deoarece actul juridic este manifestarea de voinţă făcutăcu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica,transmite sau stinge un raport juridic civil.
Privită înrealitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex carecuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii,percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şisentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunereade scopuri deliberări, luări de decizii)[8] şi sub aspectul eijuridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formatădin două elemente: consimţământ şi cauză a(scop).
Corelaţia careexistă aşadar, între voinţă şi consimţământeste de tipul întreg parte, voinţa alcătuind întregul,iar consimţământul o parte a acestuia.Formarea şi principiile voinţeijuridice
Ceea ce îi determină pe oameni să încheieacte juridice este nevoia lor de a-şi satisface cerinţele de ordinmaterial şi spiritual ale vieţii cotidiene. Aceasta înseamnăcă orice act de voinţă urmăreşte realizarea unuianumit scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiuniloromeneşti, motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnăpe om să-şi propună anumite scopuri, iar scopul reprezintăceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsăturăa acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unuianumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act devoinţă.
Cântărindmotivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana delibereazăpână când intervine motivul determinant care antreneazăhotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.
În procesulpsihologic de formare a consimţământului distingem, prinurmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă,apariţia sub — impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune;deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentareaintelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărâreade a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit,adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul deplecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.
Din punct de vederejuridic interesează numai intervenţia motivului determinant şihotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele douăelemente ale voinţei juridice şi anume:
a) consimţământul, care înseamnăhotărârea de a încheia actul juridic;
b) cauza prin care se înţelegescopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a căruireprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheieriiactului juridic civil.
Doctrina juridicăcivilă consacră două principii ce guvernează voinţajuridică şi anume principiul libertăţii actelor juridicecivile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şiprincipiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.
De aici rezultăcă subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice actejuridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarealegii şi a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot sădea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, deasemenea, libere să modifice sau să pună capăt actuluijuridic pe care l-au încheiat.
Pentru a produceefecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stingeraporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizatăde forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internătrebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de altepersoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente:voinţa internă (reală) şi voinţa declarată(exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice întrevoinţa internă şi cea declarată trebuie să existe oconcordanţă deplină. Există însă cazuri încare nu există concordanţă între voinţa şi ceainternă, situaţie în care se ridică problema căreiadintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.Definiţia şi cerinţelede validitate ale consimţământului
Consimţământuleste condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege,pentru validitatea actului juridic civil.
Prin consimţământse înţelege hotărârea unei persoane de a se obligajuridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri.Consimţământul este în această accepţiune, unelement fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.
Într-un altsens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimţământse desemnează acordul de voinţă al părţilor, înactele juridice bilaterale şi multilaterale.[9]
Pentru a fi valabilconsimţământul trebuie să îndeplinească,cumulativ, următoarele cerinţe:
a) hotărârea de a încheia actuljuridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp câtconsimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţiejuridică.
Formele declaraţieide voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actuljuridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, cândmanifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formăspecială.
Modurile deexteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurilesunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă,făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exempluchemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şiprin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începereaexecutării unui mandat din care rezultă în mod concludentacceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionareataxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).
În literaturade specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problemavalorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşinu poate valora consimţământul.
Cu toate acestea,legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul.Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul delocaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat înposesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care senumeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământulatunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţiejuridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţierezultă din obicei.
b) consimţământul trebuie săprovină de la o persoană care are discernământ. Actuljuridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestarea de voinţătrebuie să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţeleactului juridic pe care le încheie.
Persoanele care audeplină capacitate de exerciţiu, sunt prezumate că au discernământ.Minorii până la vârsta de 15 ani alienaţii mintali şidebilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească suntprezumaţi că au discernământul necesar să încheieacte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorităstării lor de sănătate mintală.
Între 15 şi18 ani minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi înaceastă perioadă discernământul lor juridic este încurs de formare. Ei au discernământ, însă le lipseşteexperienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridicesunt încuviinţate în prealabil de ocrotitorii lor legali.
c) consimţământul trebuie să fie exprimatcu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, peautorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinţa că obligaţiilede ordin moral, cele de politeţe sau pur amicale, precum şi cele încheiatesub o condiţie pur postetativă, a cărei realizare depindeexclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţiijuridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu arevaloare juridică, fiindcă lipseşte intenţia de a se obligajuridiceşte.
d) Consimţământul să nu fiealterat prin vreun viciu de consimţământ. Caracterul conştientşi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurăridenumite vicii de consimţământ. Într-adevăr,potrivit dispoziţiilor art, c civ “consimţământul nu estevalabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sausurprins prin dol”. Viciile care alterează caracterul conştientşi liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţaşi leziunea.Viciile de consimţământ
Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare arealităţii la încheierea unui act juridic. În raport cuconsecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică,poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vederejuridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectelela care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol,denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământşi eroare indiferentă.
Eroarea obstacoleste cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicândformarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte încazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o partecrede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iarcealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie,precum şi în cazul în care eroarea cade asupra identităţiiobiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este unapartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îlconstituie o garsonieră.
Eroarea obstacol împiedicândformarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământuluiceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiatsub imperiul acestei erori.
Eroarea viciazăconsimţământul în două cazuri şi anume: cânderoarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adicăasupra acelor calităţi care au fost determinante la încheiereaactului juridic şi fără de care – dacă n-ar fi interveniteroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpărăun tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este ocopie) şi atunci când eroarea cade asupra identităţii sauasupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiatcontractul, în acele contracte în care consideraţia persoaneicocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudinideosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheiereacontractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialiştisau artişti).
Prin urmare, ceea ceviciază consimţământul şi anularea actului juridiceste eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost ocalitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirilespeciale ale persoanei cocontractului.
Actele juridicecivile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitaterelativă.
În toatecelelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nuviciază consimţământul şi ca atare nu are nici oinfluenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu,eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul.
În funcţiede natura realităţii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare defapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şieroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţeiori conţinutului unei legi.
Problema admisibilităţiierorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat.Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşteriilegii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legiiconsideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu deconsimţământ.[10]
Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şide practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocatca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsuraîn care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poatefi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ceinvocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de laaplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avuto falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceeace are ca urmare anularea actului juridic.
Pentru ca falsareprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civilsă fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinitecumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruiacade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheiereaactului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscutrealitatea, actul nu se încheia şi faptul – la contracte – căcelălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, înîmprejurările date, că motivul determinant asupra căruia apurtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheiereaactului juridic.
Conform principiilor probaţiunii judiciare,dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocăeroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroareapoate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusivprin martori şi prezumţii.
Dolul (viclenia). Dolul este inducerea îneroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de ao determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământuldirect, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciazăconsimţământul este, aşadar, eroarea provocată dedol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată,fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloaceviclene.
Dolul ca viciu deconsimţământ presupune două elemente şi anume, unelement subiectiv intenţional, constând în intenţia de ainduce o persoană în eroare pentru a o determina să încheieun act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţareade mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie,abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune,prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere îneroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acţiune,ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea dedol prin reticenţă şi constă în necomunicareaceleilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheiereaactului.
Din aceste prevederilegale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ,dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele douăcondiţii: în primul rând eroarea provocată de dol săfie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actuluijuridic sau, aşa cum se exprimă un autor “maşinaţia dolosivătrebuie să-şi producă efectele în aşa fel încâtfără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat”[11] şi în aldoilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant.
Caracteruldeterminant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi laeroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţiede experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurăricare îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.
În ceea cepriveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele vicleneîntrebuinţate de una din părţi, în literatura despecialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinităşi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltăparte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şiatunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părţi.
Când eroareaprovocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinatconsimţământul, dolul se numeşte principal şi conducela nulitatea relativă a actului.
Când,dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtoral consimţământului, dolul se numeşte incidental şipoate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poatecere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauzadolului).
Pentru a puteaconduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu sepresupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace deprobă.
Deşi dolul nueste decât o eroare provocată, el prezintă totuşi outilitate proprie, căci – spre deosebire de eroare propriu-zisă –dolul viciază consimţământul şi atunci cândpoartă asupra altor elemente decât calităţile substanţialeale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoaneicocontractantului, în acele contracte în care consideraţiapersoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor dedovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îlconstituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor dedovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic(falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.
Violenţa. Violenţa este ameninţarea uneipersoane cu un rău, în aşa fel încât îiinsuflă acesteia o temere care o determină să încheie unact juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa sau constrângereapoate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală).Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu unrău priveşte integritatea fizică a persoanei ori a bunurilorsale. Violenţa psihică (morală) se referă şa ameninţareacu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc.
Sub aspectulstructurii sale, violenţa presupune două elemente, şi anume:
a) Ameninţarea cu un rău (elementobiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de naturăpatrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.)sau de natură morală (ameninţarea de atingere a onoarei, ameninţareade părăsire etc.)
b) Insuflarea unei astfel de temeri (elementsubiectiv) care să constrângă victima violenţei să încheieactul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocatăde ameninţare se va aprecia în funcţie de criteriilesubiective, vârstă, sex, vigoare, experienţa vieţii etc.
Ceea ce viciazăconsimţământul este mai degrabă, teama insuflată deviolenţă, decât însăşi violenţa, care rămânefaptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamăîn care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dănaştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheieactul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fifost liberă.
Pentru ca violenţasă vicieze consimţământul şi să poatăconduce la anularea actului se cere ca ameninţarea să fie injustă(nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la un rău îna cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care celcare ameninţa era îndreptăţit să o săvârşească,o asemenea ameninţare nu poate justifica atacarea actului săvârşitsub imperiul ameninţării cu nulitatea.
De asemenea, pentrua vicia consimţământul, violenţa nu trebuie să fienumai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoarepentru victima violenţei de a încheia actul juridic. Apreciereacaracterului determinant al temerii produse de violenţă, se face dupăcriterii subiective privind victima violenţei cum ar fi, vârsta,gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violenţa.
Spre deosebire dedol, nu se cere ca violenţa să provină de la celălaltcocontractant.
În literaturade specialitate se apreciază că violenţa viciază consimţământulnu numai când, violenţa provine de la persoane, ci şi atunci cândtemerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiectivece constituie starea de necesitate.[12]
Actele juridice încheiatesub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă.
Leziunea. Prin leziune se înţelege pagubamaterială pe care o suferă una din părţile contractante dincauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii,existente, în chiar momentul încheierii contractului.
Elementele leziuniidiferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementăriiei. Astfel, potrivit concepţiei subiective, leziunea implicăstructural două elemente şi anume disproporţia de valoare întrecontraprestaţii şi existenţa unei stări de nevoie încare se află una din părţile contractante de care profităcealaltă parte.
În concepţiaobiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume lapaguba ce rezultă din disproporţia de valoare dintre cele douăprestaţii.
Pentru anulareaactului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarelecondiţii: leziunea să fie consecinţă directă şinemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea săexiste în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţiade valoare între prestaţii să fie vădită.
Pot fi anulatepentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ,următoarele condiţii: sunt acte juridice civile de administrare, cutitlu oneros; sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate deminorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţareapărinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.Cauzaactului juridic civilNoţiuneacauzei actului juridic civil
Cauza este o condiţieesenţială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituiealături de consimţământ cel de al doilea element al voinţeijuridice.
Prin cauză se înţelegescopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic.Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridiccivil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce serealizează înainte şi în vederea încheierii actuluijuridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părţileîncheie actul juridic.
Cauza este un element specific fiecărei manifestăride voinţă în parte. Aceasta înseamnă că lacontracte care sunt rezultatul manifestării de voinţă a douăsau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi areo cauză proprie, fără a exista o cauză comună acontractului. Ea există nu numai la contracte, dar şi la actele devoinţă unilaterală.Elementele cauzei
Cauza cuprinde douăelemente şi anume: scopul imediat al consimţământului careconstă în reprezentarea sau considerarea, în contractulbilaterale oneroase a contraprestaţiei celeilalte părţi, încontractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite,intenţia de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract,obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi categorie deacte juridice. Scopul imediat al consimţământului constituiecel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal cea determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementulconcret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul. Aşa,spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopulimediat este, pentru toţi cumpărătorii dobândireadreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici odeosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat diferă de lacontract la contract, în funcţie de destinaţia concretă învederea căreia, lucrul a fost cumpărat.
Această concepţiecare include printre elemente cauza şi scopul imediat, elementul concret,subiectiv şi variabil.Condiţiile de validitate ale cauzei
Pentru a fi valabilă cauza trebuie săîndeplinească, cumulativ următoarele condiţii: săexiste, să fie reală şi să fie licită.
În actelejuridice civile cauza lipseşte atunci când una din părţinu are discernământ fiindcă formarea voinţei juridice cucele două elemente ale sale – consimţământul şi cauza– presupune existenţa discernământului. În acest cazlipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actuluijuridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei consimţământului.
Cauza este inexistentăşi atunci când lipseşte scopul imediat al actului juridicrespectiv, consideraţia contraprestaţiei celeilalte părţila contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actelejuridice reale şi lipsa intenţiei de liberalitate în actelejuridice cu titlu gratuit. În astfel de situaţii actul juridic va fisancţionat cu nulitate absolută.
Cauza nu este realăatunci când există eroarea asupra motivului determinant, adicăasupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage după sinenulitatea relativă a actului juridic.
Sancţiuneaactului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitateaabsolută.Obiectul actului juridic civilNoţiune
În literaturade specialitate, problema noţiunii obiectului actului juridic civil estecontroversată. În legătură cu aceasta în principal,au fost formulate trei opinii. Astfel într-o primă opinie seconsideră că obiectul actului juridic constă în crearea,modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii ise reproşează că face confuzie între obiectul şiefectele generale ale actului juridic.
Într-o altăopinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă îninteresele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic întemeiul şi în limita legii.[13]Şi acestei opinii i s-a reproşat că leagă în modartificial obiectul actului juridic de noţiunea de interese, noţiunecare are valenţe apropiate mai degrabă cauzei decât obiectuluiactului juridic civil.[14]
În sfârşito a treia opinie consideră că obiectul actului juridic civil este însuşiobiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic.[15] Cu alte cuvinte, obiectulactului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunilesau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care suntţinute părţile actului juridic. Această opinie este susţinutăde mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic.
Faţă decele arătate considerăm că prin obiect al actului juridic se înţelegeconduita părţilor stabilită prin actul juridic, adică acţiunilesau inacţiunile de care sunt ţinute părţile sau de la caretrebuie să se abţină.
Condiţiilede valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Pentru a fi valabil,obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii:
a) obiectul actului juridiccivil trebuie să existe. Această primă condiţie, este şicea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se maipune problema observării celorlalte condiţii ale sale.
Necesitateaexistenţei obiectului se apreciază în momentul încheieriiactului juridic.
Potalcătui obiect al actului juridic civil şi bunurile viitoare, cuexcepţia succesiunilor nedeschise încă.
b) obiectul actului juridiccivil trebuie să se afle în circuitul civil;
c) obiectul actului juridiccivil trebuie să fie determinat sau determinabil;
obiectuleste determinat când se precizează elementele care îl individualizeazăşi este determinabil când se prevăd în actul juridicsuficiente elemente cu ajutorul cărora el va putea fi determinat înviitor. Raţiunea acestei condiţii este impusă de nevoia asigurăriiexecutării exacte a prestaţiei la care s-au angajat părţileactului juridic, potrivit cu voinţa lor. Dacă obiectul actuluijuridic se referă la bunuri certe, condiţia este îndeplinităprin indicarea caracterelor lui particulare. Dacă însă estevorba de bunuri generice, determinarea lor se face prin indicarea precisăa cantităţii, a calităţii, valorii sau prin stabilirea unorcriterii de determinare viitoare a acestora.
d) obiectul actului juridic civil trebuie săfie posibil. Această condiţie este determinată de regula dedrept potrivit căreia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută şi de neînvins şinu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau dincauze relative (subiective). În cazul obligaţiilor de a da un buncert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunuluirespectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar încazul obligaţiei de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai înipoteza când nu mai este cu putinţă să se producăbunurile respective, inexistenţa lor momentan neconstituind propriu-zis oimposibilitate absolută de executat. Obligaţia de a da se poatereferi şi la bunuri viitoare cu condiţia că ele să fieposibile şi determinate sau determinabile.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie săfiei licit şi corespunzător regulilor de morală. Pe cale deconsecinţă, conduita părţilor actului juridic civil trebuiesă fie conform atât cu legea, cât şi cu regulile de morală.Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei condiţii sunt sancţionatecu nulitate absolută;
f) Obiectul actului juridic civil trebuie săfie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate fi obligatprin voinţa altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridicfaptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul cândaceastă promisiune se face în calitate de mandatar. Convenţiaprin care o parte se obligă să determine pe in terţ săconsimtă la încheierea unui act juridic este valabilă, deoarecenu se promite faptul terţului, ci faptul propriu de a depune toate diligenţelepentru a convinge pe terţ să încheie actul juridic;
g) Cel ce se obligă trebuie să fietitularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative dedrepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptuluipentru care s-a obligat. Această condiţie este consecinţaprincipiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga înmod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multedrepturi decât are el însuşi.Forma actului juridic civilPrincipiul consensualismului actelorjuridice civile
În principiu,actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunorforme pentru validitatea lor. Voinţa juridică manifestată,oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc., este suficientăpentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formează prinsimplul acord de voinţă al părţilor. Voinţa juridicăeste deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a seexterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentruaceasta de a se manifesta în anumite forme.
Prin urmare, înprincipiu, actele juridice sunt consensuale în înţelesul căele se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă acelor de la care emană.
Noţiunea şi clasificarea condiţiilorde formă ale actelor juridice civile.
Prin formă aactului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare amanifestării de voinţă făcut cu intenţia de a crea,modifica sau a stinge un raport juridic concret.[16] Cu alte cuvinte şiîntr-o formulare mai sintetică, forma actului juridic civilreprezintă modul de exteriorizare a manifestării de voinţă.
Ca o derogare de laprincipiul consensualismului actelor juridice civile, în funcţie deconsecinţele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiţiide formă şi anume:
a) forma cerută ad validatem, adicăpentru însăşi validitatea actului juridic civil;
b) forma cerută ad probationem, adicăpentru a se face dovada actului juridic civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea faţăde terţi a actului juridic civil.
Forma cerută devaliditate a actului juridic civil. Actele juridice pentru validitatea cărorase cer îndeplinirea sub sancţiunea nulităţii absolute,anumite condiţii de formă se numesc acte formale sausolemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiţie devaliditate.
Forma ca o condiţiede validitate a actului juridic civil constă în necesitatea îndepliniriiformalităţii prestabilite de lege ori de părţi privindexteriorizarea voinţei cu ocazia încheierii actului juridic.
Raţiunea formeica o condiţie esenţială de validitate a actului juridic civileste determinată, în primul rând, de nevoia asigurăriideplinei libertăţi şi certitudini manifestării consimţământuluiîn al doilea rând, de a atenţiona părţile cu privirela importanţa deosebită pe care o au actele ce necesită încheierealor într-o anumită formă şi, în al treilea rând,de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea condiţiilorde validitate a unor acte juridice civile care depăşesc prin conţinutullor interesele strict personale ale părţilor.
Forma cerutăpentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o seriede trăsături specifice ce ţin de esenţa formei şianume: este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind sancţionatăcu nulitate absolută a actului; presupune manifestarea expresă devoinţă, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinţei părţilorşi este, în principiu, exclusivă, în sensul că, deregulă, actul se încheie în formă autentică, şinu permite părţilor posibilitatea unei opţiuni, cu excepţiatestamentului.[17]
Forma ad validatemtrebuie să cuprindă întregul conţinut al actului juridic,nefiind admisă trimiterea la o sursă exterioară prin care săse determine conţinutul actului juridic civil. De asemenea, actelejuridice aflate în raport de interdependenţă cu actele formalesau solemne, chiar dacă ele privite separat nu trebuie să îndeplineascăaceastă condiţie, trebuie totuşi să fie acte formale sausolemne cum ar fi, spre exemplu, mandatul pentru încheierea unui actformal trebuie să îmbrace forma autentică. Tot astfel, actuljuridic care determină ineficacitatea unui act formal sau solemn trebuie săfie şi el formal sau solemn.
Sunt acte formale:donaţia, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, ipoteca,contractul de societate comercială.
c) forma-condiţie de probaţiune aactului juridic civil. Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit camijloc de probă constă în cerinţa întocmirii înscris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme săafecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiţie deprobaţiune a actului juridic, deşi nu are nici o influenţăasupra validităţii acestuia, totuşi ea are un caracterobligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibil dovedirea actuluijuridic civil cu un alt mijloc de probă.
Forma ad probationema fost considerată în literatura de specialitate ca reprezentând,fie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestareade voinţă trebuie făcută în formă scrisă,[18] fie ca o limitare adusăaceluiaşi principiu, în sensul că nedovedirea raportului juridicnăscut din actul juridic are drept consecinţă însăşiineficacitatea acestui raport juridic[19]
d) forma cerută pentru opozabilitatea faţăde terţi a actului juridic civil
Această formăse referă la formalităţile prevăzute de lege pentru a faceactul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierealui. Formalităţile prevăzute de lege se referă, înprimul rând, la publicitatea actului juridic civil prin care seconstituie sau se transmit drepturi reale care, fiind drepturi absolute suntopozabile erga omnes.
Forma cerutăpentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil esteobligatorie. Nerespectarea acestei cerinţe de formă nu va fi sancţionatăcu nulitate absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civilprin alte mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului faţăde terţele persoane, adică cu posibilitatea acestora din urmăpersoane de a ignora actele juridice ce li se opune de părţile carel-au încheiat. Actul încheiat este valabil şi va produceefecte între părţi, însă el nu este opozabil terţelorpersoane faţă de care actul este ineficace.
Nulitatea actului juridic civilDefiniţie şi funcţiilenulităţii
În lipsaunei definiţii a nulităţii actelor juridice în codulcivil, literatura de specialitate abundă în definiţii, care, însă,au un numitor comun şi anume acela că nulitatea este o sancţiunecivilă, care intervine când se înfrânge o dispoziţielegală, cu ocazia încheierii unui act juridic.
Nulitatea este aceasancţiune civilă care intervine după încălcareanormei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierealui.[20]
Analizândfinalitatea nulităţii ca instituţie de drept civil, înopinia domnului profesor T. Pop această instituţie urmăreşteatât un rol preventiv, cât şi unul represiv.
Prin urmare,nulitatea urmăreşte atât o funcţie preventivă, câtşi una sancţionatorie.
Funcţiapreventivă a nulităţii constă în ameninţarea cudistrugerea efectelor actului juridic, dacă acesta se încheie cunesocotirea dispoziţiilor normative privind condiţiile sale devaliditate.
Într-adevăr,nulitatea actelor juridice prezintă neajunsul că nimiceşteaparenţa creată prin acest act, împrejurare ce poate produceprejudicii atât părţilor, cât şi terţilor. Deaceea, este preferabil să se verifice în prealabil condiţiilede validitate ale actului juridic, pentru a preveni nimicirea efectelor lui,după ce s-a încheiat. O asemenea verificare prealabilă a fostinstituită de legiuitor, doar pentru actele solemne, însă ealipseşte pentru restul actelor juridice. Pentru marea majoritate a actelorjuridice pentru care nu se cere forma solemnă, părţile au totinteresul pentru a preîntâmpina distrugerea efectelor actuluijuridic, să observe prevederile legii civile înainte de încheierealui şi să se conformeze lor.
Funcţia sancţionatorieintervine după încheierea actului juridic, având drept scopfie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conţineacest act, fie încheierea actului în totalitate, dacă nu esteposibilă menţinerea lui prin îndepărtarea clauzelorstipulate în dispreţul unor dispoziţii imperative ale legii.
De reţinut cănu trebuie confundată nulitatea actului juridic cu ineficienţaprobatorie a înscrisului constatator.
Se ştie dinmateria dreptului probator că pentru dovedirea unor acte juridice legeacere întocmirea unui înscris. Acest înscris, pentru aconstitui instrument probator trebuie să îndeplinească anumitecondiţii prevăzute de lege. Nerespectarea acestor condiţiiatrage ineficienţa înscrisului doveditor, ceea ce înseamnăcă înscrisul este lipsit de efectele sale în materie de probădar nu afectează validitatea operaţiilor juridice, care poate fidovedită, eventual, prin alte mijloace de probă. Dacă înscrisulreprezintă o condiţie pentru validitatea chiar a operaţiilorjuridice (caz actelor juridice solemne), nulitatea înscrisului atrage şinulitatea actului juridic.Evoluţia concepţiei cuprivire la nulitatea actului juridic
În dreptulroman, concepţia asupra nulităţii era cristalizată îndouă adagii: qui contra legem agit nihil agit precum şi quod nullumest nullum producit efectum. De aici rezultă că nulitatea era totalăşi iremediabilă sau, altfel spus, actul juridic era nimicit întotalitate, neexistând posibilitatea menţinerii lui parţiale cuînlăturarea clauzelor prin care s-a încălcat legea.
În concepţiaclasică, care se afla încă sub influenţa dreptului roman,nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic, întotalitatea sa, fiind tratat ca o stare organică a acestuia, deoarece s-a încheiatcu nesocotirea dispoziţiilor legale. Nulitatea avea ca efect desfiinţareaactului juridic în întregime şi ca o consecinţă,nimicirea tuturor efectelor sale. Deci nulitatea era totală şiiremediabilă, ca şi în dreptul roman.
În concepţiamodernă s-a formulat teoria proporţionalităţii efectelornulităţii în raport cu cauzele care au determinat-o, urmărilenulităţii trebuind să se mărginească numai la celeefecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menţinându-se.În această concepţie, nulitatea este în principiu parţialăşi remediabilă. Finalitatea nulităţii în aceastăconcepţie este apărarea actului juridic prin menţiunea lui, dupăce s-au înlăturat efectele care contravin legii.
Concepţiadreptului român contemporan asupra nulităţii actului juridiceste aceea a unei nulităţi în principiu parţiale şiremediabile, nulitatea actului juridic având menirea de a suprima numaiefectele care contravin dispoziţiilor legale încălcate la încheiereaactului, lăsându-se neatinse celelalte efecte.
În aceastăconcepţie nulitatea totală intervine numai atunci când clauzelecare contravin legii au constituit cauza principală şi determinantăa încheierii actului juridic.Clasificare nulităţiiactelor juridice
Teoria nulităţiiactelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multecriterii, astfel:
1. În raport de natura interesului ocrotitde lege şi de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri:nulitate absolută şi nulitate relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine încaz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei normede drept care ocroteşte un interes general, public.[21]
Nulitatea relativă este sancţiunea ce intervine încazul de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a uneinorme de drept care ocroteşte un interes particular, privat.[22]
Îndoctrinăşi în jurisprudenţă se foloseşte pentru nulitateaabsolută expresiile “nul de drept” sau “nul”, ori “nul de plin drept” sau“actul va fi nul”, iar pentru nulitatea relativă expresiile “actul esteanulabil” sau “actul poate fi anulat”.
În raport de întindereaefectelor, nulitatea poate fi totală sau parţială.
Nulitatea totalăeste aceea care desfiinţează actul juridic în întregime.
Nulitatea parţialăeste aceea care desfiinţează numai unele efecte ale actului juridicacesta rămânând în fiinţă şi producându-şicelelalte efecte.
În dreptulcivil român, nulitatea parţială reprezintă regula, iarnulitatea totală excepţia, aceasta însemnând cănulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage ineficacitatea întreguluiact, ea mărginindu-se numai la acea clauză.
Nulitatea totalăva interveni ori de câte ori clauza (sau clauzele) care contravine legiia constituit cauza impulsivă şi determinantă a încheieriiactului juridic (exemplu bunurile soţilor şi înstrăinarealor).
În raport deexistenţa ori inexistenţa unei norme care să edicteze expressancţiunea, nulitatea este de două feluri: expresă sau virtuală.
Nulitatea expresă(textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume într-odispoziţie legală.
Nulitatea virtuală(implicită, tacită) este aceea care, fără a fi prevăzutăexpres de lege, rezultă în mod neîndoelnic din felul deexprimare a normei legale sau din scopul acesteia.
Exemplu art…… declară: “bunurile dobândite în timpul căsătoriei,de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuricomune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă”.
Pe de altăparte, din modul de redactare sau din scopul anumitor prevederi legale rezultăcă încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deşiaceste prevederi nu conţin expres sancţiunea nulităţii.Suntem în prezenţa unei nulităţi virtuale.
Drept exempluconstituie prevederile art. 575 din C. civ. Care declară: “Testamentultrebuie să fie întocmit în formă scrisă, cuindicarea locului şi datei întocmirii lui, să fie semnat cu mânaproprie a testatorului şi autentificat pe cale notarială”. La felart. 240 prevede că contractul de vânzare cumpărare a casei delocuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă,autentificat notarial şi înregistrat la birourile de inventarieretehnică.Exemple din cc cu privire la formeletestamentului, donaţiuni
În raport de caracterul condiţiilor de validitate nerespectatănulitatea este de două feluri: de fond şi de formă.
Nulitatea de fond este acea sancţiune a actului juridic încheiatcu nerespectarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia şianume: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţiice se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Cu părere de rău legislaţia civilă a RepubliciiMoldova nu prevede expres condiţiile de valabilitate ale convenţiilor,acestea fiind stabilite de către doctrină.
Nulitatea de formă este acea sancţiune a actului juridic încheiatcu nerespectarea formei cerute de lege ad validatem.
Această clasificare prezintă interes redus, deoarece efectuljuridic ale nulităţilor de fond şi de formă sunt aceleaşi.
2. În raport demodul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept şinulitate judiciară.
Nulitatea de drept este aceea care operează în puterealegii, independent de intervenţia instanţei judecătoreşti.
Nulitatea judiciară este aceea pronunţată de instanţajudecătorească, care lipseşte de efecte actul juridic civil.
Clasificarea aceasta este de origine franceză, iar cândnulitatea era prevăzută expres de lege (actul este “nul de drept”),ea opera în puterea legii, fără intervenţia instanţeide judecată.
În dreptul civil român, distincţia între nulităţilede drept şi judiciare este nesemnificativă în practică,deoarece în toate cazurile, indiferent că suntem în prezenţaunei nulităţi absolute, când instanţa constată aceastănulitate, sau a unei nulităţi relative, când instanţapronunţă nulitatea, pentru ca actul juridic să fie desfiinţatde regulă intervine organul jurisdicţional.
În legislaţia română există texte caredeclară “nul de drept” un act juridic, dar, pentru a înlăturasituaţia juridică creată prin acest act se impune o hotărârejudecătorească de declarare a nulităţii. Aşa de pildă,art statuează: “Convenţia făcutăprin eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dăloc numai acţiunii de nulitate”.
La noi în ţară conform art. 60 C.civ. care precizeazăcă: “cel al cărui consimţământ a fost viciat prin înşelăciune,violenţă, ameninţare în urma unei învoieli dolosivesau în urma unui concurs de împrejurări grele poate cereanulare convenţiei”
Deci, conchidem noi, nimeni nu-şi poate face singur dreptate,desfiinţând situaţia juridică existentă, ci trebuie sărecurgă la justiţie.
Cauzele de nulitate a actului juridic
Privite în general, cauzele care conduc la nulitatea actuluijuridic s-ar subsemna ideii de nerespectare a dispoziţiilor legale, carereglementează condiţiile necesare pentru ca aceasta să fievalabilă.
În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actuluijuridic următoarele:
· Încălcareadispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actuljuridic;
· Lipsa unui element esenţial,structural, al actului juridic (consimţământul, obiectul,cauza);
· Vicierea consimţământuluiexprimat în actul juridic;
· Nevalabilitatea obiectuluiactului juridic civil;
· Ilicitatea sauimoralitatea cauzei;
· Nesocotirea dispoziţiilorimperative ale legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;
· Nerespectarea formeicerute de lege pentru actele solemne;
· Lipsa sau nevalabilitateaautorizaţiei administrative pentru unele acte juridice;
· Frauda legii.
De menţionat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conducefie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actuluijuridic.
Cauze de nulitate absolută
Sancţiunea nulităţii absolute a actului juridicintervine în următoarele cazuri:
¨ Când se încalcă dispoziţiilelegale referitoare la capacitatea civilă a persoanei. Este vorba de: a)nerespectarea de către unele persoane a incapacităţii specialela care sunt supuse pentru ocrotirea vreunui interes social obştesc. Oasemenea incapacitate specială este prevăzută de art … pentru judecători, procurori şi avocaţi,care sunt opriţi să cesioneze drepturi litigioase şi b)lipsa capacităţii de folosinţă a dreptului datoritănerespectării principiului specialităţii de către persoanajuridică;
¨ Când actul juridic este lipsit de unelement esenţial, de o condiţie esenţială pentruvaliditatea lui consimţământul, obiectul, cauza. Consimţământullipseşte cu desăvârşire în cazul erorii-obstacol, cândvoinţa celor două părţi nu s-a întâlnit pentrua se încheia valabil actul juridic. În acest caz nu suntem înprezenţa unui viciu de consimţământ, ci în prezenţaunui obstacol la încheierea actului juridic;
¨ Când obiectul actului juridic nu estevalabil (este obiect ilicit sau imoral);
¨ Când cauza actului juridic nu este valabilă(este ilicită sau imorală);
¨ Când forma cerută de lege înmod obligatoriu, nu a fost respectată de părţi;
¨ Când au fost nesocotite dispoziţiileimperative ale legii, ordinii publice şi bunele moravuri;
¨ Când lipseşte autorizaţiaadministrativă, ori aceasta nu este valabilă, întrucâts-a acordat cu încălcarea legii;
¨ Când pentru actul juridic încheiats-a fraudat legea.
Cauze de nulitate relativă
Sancţiunea nulităţii relative a actului juridicintervine în următoarele cazuri:
¨ Când consimţământulexprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţăsau leziuni;
¨ Când a lipsit discernământuluneia din părţi în momentul încheierii actului juridic;
¨ Când actul juridic a fost încheiatde persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau de persoane cucapacitate de exerciţiu sau de persoane cu capacitate de exerciţiurestrânsă, care n-au avut încuviinţările prevăzutede lege. Este vorba de: a) actul juridic încheiat de persoane lipsite decapacitate de exerciţiu (minorii sub 15 ani şi persoanele subinterdicţie); b) actul juridic încheiat de un minor cu capacitateade exerciţiu restrânsă, fără încuviinţareaocrotitorului legal, act care este lezionar pentru minor; c) actul juridic încheiatfără încuviinţarea autorităţii tutelare.
¨ Când actul juridic a fost încheiatcu nesocotirea unor interdicţii legale prevăzute în scopulocrotirii unor interese particulare.
Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţii în absolută şi relativăeste deosebit de importantă din cauza regimului juridic diferit al celordouă categorii de nulităţi. Acest regim diferit se datoreazănaturii distincte a interesului ocrotit prin norma juridică încălcată.Dacă interesul ocrotit este cel general, obştesc, atunci sancţiuneaîncălcării legii este nulitatea absolută cu regimul eijuridic propriu, iar dacă interesul ocrotit este particular al părţilorsau al uneia dintre ele, atunci sancţiunea încălcăriilegii este nulitatea relativă, cu regimul ei juridic distinct.
Regimul juridic al nulităţii se referă la regulile caregenerează atât nulitatea absolută cât şi nulitatearelativă.
Deosebirea de regimul juridic dintre nulitatea absolută şinulitatea relativă priveşte trei aspecte: a) persoanele care potinvoca nulitatea; b) prescrierea dreptului la acţiune şi c)posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic.
În cele ce urmează vom examina separat regimul juridic alnulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţiirelative.
Regimul juridic al nulităţiiabsolute
Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulităţiiabsolute sunt:
a) Nulitatea absolutăpoate fi invocată de orice persoană interesată. Persoaneleinteresate pot fi: părţile actului juridic, avânzii cauzăai părţilor, procurorul şi chiar instanţa din oficiu. Deobservat că, însăşi partea care ar fi vinovată defaptele ce constituie cauza nulităţii, poate cere constatarea nulităţiiabsolute şi desfiinţarea retroactivă a actului juridic, invocândchiar cauza pe care a invocat-o personal. Aceasta se explică prin aceea căs-a încălcat o dispoziţie legală imperativă al căreiscop este ocrotirea unui interes general obştesc. Se acordă neîndoios,prioritate ordinii de drept, faţă de interesul particular al uneiasau ambelor părţi. Întrucât, actele juridice suntguvernate de principiul consensualismului acestora, numărul persoanelorcare pot invoca nulitatea absolută este destul de restrâns. Terţiicare sunt străini de actul juridic, vor putea invoca nulitatea absolutăa acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil,deoarece numai atunci se bucură de un interes ocrotit de lege.
b) Acţiunea înnulitate absolută este imprescriptibilă. Aceasta înseamnăcă acţiunea în constatarea nulităţii absolute poatefi intentată oricând, nefiind îngrădit de vreo duratăîn timp de la încheierea actului. Imprescriptibilitatea acţiuniiîn nulitate absolută rezultă din două împrejurări:
1. Fiind o acţiune înconstatarea unei nulităţi operează în puterea legii;
2. Este expres prevăzutăde text.
c) Nulitatea absolută nupoate fi acoperită prin confirmarea actului. Întrucâtnulitatea absolută are ca fundament ocrotirea unor interese generale, obşteştişi de aici dreptul oricărei persoane de a o invoca, actul juridiclovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat. Părţile nu audecât posibilitatea de a încheia un act juridic nou, valabil, carenu poate valida vechiul act nul, ci va fi un act juridic independent, a căruiexigenţă începe în momentul încheierii lui. Vechiulact juridic va rămâne în continuare nul. Exem căsătoria.
Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile care cârmuiesc regimul juridic la nulităţiirelative sunt:
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoanaocrotită de dispoziţia legală ce reglementează nulitatea.
De pildă, nulitatea relativă pentru viciu de consimţământnu poate fi invocată decât de partea al cărui consimţământa fost viciat la încheierea actului juridic, deoarece numai învederea ocrotirii acestuia legiuitorul a statuat posibilitatea anulăriiactului. Desigur că numai partea respectivă poate aprecia, înce măsură consimţământul i-a fost viciat, şi înce măsură i-au fost vătămate interesele. Cealaltăparte nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
Sunt situaţii când fiecare dintre părţilecontractante va putea invoca nulitatea relativă. De exemplu, dacă uncontract a fost încheiat între doi minori, fiecare dintre aceştiava fi în drept să invoce nulitatea relativă a contractului.
Mai trebuie menţionat situaţia în care fiecare partecontractantă poate invoca nulitatea relativă a contractului, darpentru temeiuri juridice diferite. Aşa de pildă, o parte poate invocanulitatea pentru lipsa capacităţii de exerciţiu la încheiereacontractului, iar cealaltă pentru un viciu de consimţământ(eroarea de exemplu).
Tot astfel, această nulitate poate fi invocată şi deprocuror, în măsura în care acţiunea în anulare nuare un caracter stric personal.
Acţiunea în nulitate relativă este supusăprescripţiei extinctive. Termenul de prescripţie este de trei ani şiel începe să curgă după distincţiile art. 79 C. civ.Potrivit textului acestui articol “ Prescripţia începe să curgădin ziua în care s-a născut dreptul la acţiune; dreptul la acţiunese naşte din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, căi-a fost încălcat un drept”. În caz de viclenie ori eroare sauîn celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe săcurgă de la data când cel îndreptăţit,reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţezeactele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu dela împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”
De observat că termenul de prescripţie susmenţionat seaplică numai la acţiunile având un obiect patrimonial.Referitor la acţiunile nepatrimoniale, ele sunt în principiuimprescriptibile.
După împlinirea termenului de prescripţie, dreptul laacţiune în anulare actului juridic se stinge, dar nulitatea relativăpoate fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucâtnumai dreptul la acţiune se stinge.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
Confirmarea nu este altceva decât un act juridic unilateral princare o persoană renunţă la dreptul său de a invocanulitatea relativă a unui act juridic.
Confirmarea poate fi făcută în două moduri: expresşi tacit
Confirmarea expresă se face printr-un înscris (numit actconfirmativ), care trebuie să îndeplinească o sumă decondiţii. Cele mai importante condiţii privesc pe autorul confirmăriiactului anulabil, care nu este decât persoana ce putea invoca nulitatearelativă. Această persoană trebuie să fie capabilă,iar consimţământul ei să nu fie alterat de vreun viciu. Deaici concluzia că confirmarea actului anulabil nu poate fi făcutădecât după încetarea incapacităţii sau după încetareasau descoperirea viciului de consimţământ, iar autorul confirmăriitrebuie să fie conştient de viciul actului juridic pe care-l confirmă.
Actul de confirmare expresă trebuie să îndeplineascăşi el condiţiile de valabilitate şi anume: să cuprindăelementele esenţiale ale actului juridic (obiect cauză, natura obligaţiei),cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiuneaîn anulare.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului anulabil.
Principalul efect el anulării este acela că anulabilitateaactului juridic dispare retroactiv aceasta însemnând că, dupăconfirmare, partea nu mai poate invoca nulitatea relativă a actuluijuridic, nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie.
Constatarea nulităţii absolute şipronunţarea nulităţii relative.
Desfiinţarea efectelor actului juridic lovit de nulitate absolutăsau de nulitate relativă trebuie să fie opera instanţei judecătoreşti.Este de notat că rolul instanţei judecătoreşti nu esteacelaşi în cazul celor două nulităţi (absolută şirelativă).
Nulitatea absolută operează prin puterea legii, chiar dinmomentul încheierii actului juridic. Întrucât actul juridicnu a luat fiinţă în mod legal, dacă părţileajung la înţelegere cu privire la recunoaşterea nulităţiiactului juridic, nu este necesar să se recurgă la sesizarea instanţeijudecătoreşti pentru a constata nulitatea absolută. Faţăde împrejurarea că a devenit o practică constantărecurgerea la autorităţile justiţiei pentru constatarea nulităţiiabsolute, conchidem că acordul părţilor referitor la recunoaştereanulităţii absolute este, de regulă, irealizabilă.
Prin urmare nulitatea absolută este constatată de instanţade judecătorească, care face o aplicare necesară a legii, nu oapreciere proprie. Acţiunea în constatarea nulităţiiabsolute este imprescriptibilă.
În contrast cu nulitatea absolută, nulitatea relativă nuoperează prin puterea legii, întrucât actul juridic anulabil aluat fiinţă şi el necesită a fi desfiinţat de cătreinstanţa judecătorească.
Prin urmare, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanţeijudecătoreşti, care o pronunţă, şi ea operează deciprin puterea hotărârii judecătoreşti.
Este necesar a învedera că şi părţile auposibilitatea să desfiinţeze actul juridic anulabil, dar dacă nuse înţeleg, partea îndreptăţită trebuie săintenteze acţiune în justiţie. Cum această acţiuneeste prescriptibilă în termenul general de prescripţie (treiani), în cazul în care partea a pierdut acest termen, actul juridicnu mai poate fi desfiinţat şi el rămâne valabil, chiar dacăanterior fusese susceptibil de anulare.
În literatura juridică s-a precizat că acţiunea înnulitate este o acţiune autonomă, care are drept scop sărestabilească ordinea de drept încălcată. Chiar dacăactul juridic încheiat cu încălcarea legii a produs uneleconsecinţe patrimoniale, scopul principal al acţiunii înnulitate este înlăturarea efectelor actului juridic nul şi abiaapoi repararea daunelor patrimoniale. Iată de ce se afirmă că acţiuneaîn nulitate este o acţiune autonomă, care urmăreşte săasigure preemţiunea ordinii de drept.
Efectele nulităţii actului juridic
Noţiune şi reglementare
Efectul nulităţii rezidă în desfiinţareaactului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce larestabilirea ordinii de drept încălcate.[23]
Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efecteleproduse în trecut se desfiinţează retroactiv. Aşadarnulitatea operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut.Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţiiactului juridic.
Trebuie reţinut că efectele nulităţii sunt aceleaşi– lipsa de eficacitate a actului juridic – indiferent că ne găsim înprezenţa nulităţii absolute sau a nulităţii relative.
Întrucât nulitatea operează retroactiv, efecteleacesteia vor depinde şi de alţi factori, care au survenit după încheiereaactului juridic, cum ar fi: executarea sau neexecutarea actului juridic,transmiterea drepturilor de către dobânditor unor terţepersoane subdobânditoare.
Principiile efectelor nulităţiiactului juridic
Efectele nulităţii sunt cârmuite de trei principiiimportante:
· Principiul retroactivităţiiefectelor nulităţii actului juridic;
· Principiul restabiliriisituaţiei anterioare încheierii actului juridic;
· Principiul anulăriiactelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a anulării actuluijuridic;
Principiul retroactivităţiiefectelor nulităţii actelor juridice
Aplicarea sancţiunii nulităţii actuluijuridic atrage după sine desfiinţarea retroactivă a efecteloractului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte. Cualte cuvinte actul nul va mai produce efecte pentru viitor, iar efecteleproduse în trecut se desfiinţează retroactiv.
Retroactivitatea conduce la desfiinţareaefectelor actului juridic, care s-au produs în trecut (între data încheieriiactului şi data anulării sau constatării nulităţiilui) şi la încetarea producerii lor în viitor, dupăpronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care actuljuridic a fost anulat sau care a constatat nulitatea absolută a acestuia. Înrealitate, în baza retroactivităţii efectelor nulităţii,părţile se văd în situaţia anterioară încheieriiactului juridic, deoarece numai astfel concordanţa dintre lege şiactul respectiv poate fi armonizată.
Prin urmare, în baza principiului retroactivităţiiefectelor nulităţii actului juridic, efectele actului contrare legiisunt retroactiv desfiinţate, iar părţile urmează săfie repuse în situaţia anterioară încheierii actului.
În ipoteza în care actul juridic nu a fostexecutat, pronunţarea anulării ori constatarea nulităţiiactului conduce la ineficacitatea lui, părţile fiind considerate căn-au avut niciodată dreptul sau obligaţii reciproce. Drept urmare,nici una dintre părţi nu mai poate cere executarea actului.
În ipoteza în care actul juridic a fostexecutat în totalitate sau în parte, odată cu declararea nulităţiisau anularea acestuia se desfiinţează retroactiv efectele lui, iar părţilesunt obligate să-şi restituie reciproc prestaţiile executate.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţiise întemeiază pe un alt principiu fundamental al dreptului şianume pe principiul supremaţiei legii, pentru că nu este îngăduitca în viaţa noastră juridică să existe acte juridiceale căror efecte sunt contrare legii, de aceea se impune înlăturarealor şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
De la principiul retroactivităţii efectelornulităţii există câteva excepţii dictate fie decaracterul ireversibil al prescripţiilor executate, fie de raţiuni depolitică juridică.
Excepţiile vizează cazurile în careefectele nulităţii actului juridic se produc numai pentru viitor, nu şipentru trecut, ceea ce înseamnă că efectele actului juridicdeclarat nul sau anulat sunt menţinute pe trecut (pe perioada dintre datadeclarării nulităţii sau anulării actului juridic şidata încheierii lui).
Excepţiile invocate de doctrină de laprincipiul retroactivităţii efectelor nulităţii actuluijuridic sunt:
1. Menţinerea efectelorproduse în trecut de contractele cu executare succesivă (de exemplu,contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu oclauză de întreţinere), datorită ireversibilităţiiprestaţiilor executate succesiv. În toate aceste contracte, care daunaştere la prestaţii succesive sau continue, de durata în timp,din moment ce prestaţiile s-au efectuat, ele nu mai pot fi înlăturatepe trecut. Astfel, un contract de închiriere în executarea căruialocatorul a asigurat folosinţa locuinţei, iar locatarul a plătitchiria, nu poate fi desfiinţat şi pentru trecut, deoarece obligaţiade a pune la dispoziţia locuinţa s-a consumat ireversibil, iarrestituirea chiriei plătite nu se justifică, deoarece ar conduce la îmbogăţirealocatarului fără just temei.
2. Recunoaştereaefectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiţiide validitate, deoarece legea nu stabileşte constatarea nulităţiiactului (cu consecinţa desfiinţării ex tunc), ci desfacerea luipe viitor. Este cazul nerespectării condiţiilorde validitate a adopţiei unui minor (art … CF ) privitoare la luareaconsimţământului părinţilor celui adoptat,nerespectare care este sancţionată de lege ( art cf ) nu cu nulitateabsolută, ci cu desfacerea adopţiei (deci cu păstrarea efectelorpe trecut) dar şi aceasta condiţionat, “dacă este îninteresul copilului ca el să se întoarcă la aceştea”.
Prin urmarea actul juridic al adopţiei nu sedesfiinţează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut învedere raţiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de laprincipiul retroactivităţii efectelor nulităţii actuluijuridic.
3. Menţinerea efectelorcăsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, înprivinţa copiilor rezultaţi din acea căsătorie (exempludeclararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare înprivinţa copiilor, care îşi păstrează situaţiade copii din căsătorie)
Această dispoziţie a fost prevăzutătot din necesitatea ocrotirii copiilor şi înlăturăriiraporturilor de familie.
Principiul restabilirii situaţieianterioare încheierii actului juridic
(restitutio in integrum)
Principiul restitutio in integrum poate fi configuratca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulităţiiactului juridic, deoarece desfiinţarea retroactivă a efecteloractului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocăşi integrală a prestaţiilor executate de părţi de la încheiereaactului şi până la declararea nulităţii sau anularealui.
Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situaţieianterioare este într-o relaţie de dependenţă faţăde principiul retroactiv efectelor nulităţii actului juridic.
Adagiul restitutio in integrum înseamnărestituirea tuturor prestaţiilor executate în baza unui contractdeclarat nul sau anulat.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare sereferă la efectele nulităţii actului juridic între părţileacestui act şi nu faţă de terţi.
Pentru ca să opereze concomitent,retroactivitatea actului juridic şi restituirea prestaţiilor, întrepărţi, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze oacţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatareanulităţii sau anulării actului juridic şi o acţiune înrestituirea prestaţiilor executate anterior nulităţii. Evident cănu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obţinenulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altăacţiune principală pentru a obţine restituirea prestaţiilorexecutate, situaţie în care pârâtul, dacă şi-aexecutat şi el obligaţia, are interesul să promoveze acţiunereconvenţională pentru restituirea prestaţiei efectuate de elsau să introducă o acţiune principală separat.
De la principiul restitutio in integrum există câtevaexcepţii, stabilite de lege în virtutea unor raţiuni de ordinjuridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestaţiileexecutate în termenul actului desfiinţat retroactiv (declarat nulsau anulat) nu sunt supuse restituirii.
Asemenea excepţii relevate de literatura juridicăşi de jurisprudenţă sunt:
Incapabilul (minorul sau interzisul) nu esteţinut să restituie, potrivit art … decât în măsura îmbogăţiriisale. Acest text de lege dispune: “Când minorii, interzişii saufemeile măritate sunt admişi în această calitate, aexercita acţiune în restituire în contra angajamentelor lor,ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, întimp minoritaţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacăse probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”
Dobânditorul de bună-credinţă alunui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligaţia de arestitui, odată cu bunul şi fructele percepute. Este regulastatornicită de art… care prevede: “Posesorul nucâştigă proprietatea fructelor decât când posedăcu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator a înapoiaproductele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică”dispoziţiile acestui text se justifică pe raţiuni de politicăjuridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credinţă,atât de necesară în operaţiunile juridice.
Moştenitorul care în mod voluntar şi încunoştinţă de cauză a executat un legat nul pentru vicii deformă, nu mai poate pretinde restituirea prestaţiilor, deoarece numai suntem în prezenţa unei plăţi nedatorate, supusărepetiţiunii, ci în prezenţa unei obligaţii morale careeste valabilă juridic.
Una din părţile actului juridic lovit denulitate nu se putea cere restituirea prestaţiei efectuate dacăinvoca propria sa turpitudine (imoralitate).
Este de fapt adagiul: nemo auditur propriamturpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să seprevaleze de propria sa imoralitate pentru a obţine în justiţieocrotirea unui drept).
Potrivit legislaţiei unui stat de drept, încare trebuie respectate nu numai normele imperative, dar şi legile careinteresează ordinea publică şi bunele moravuri, nu esteadmisibilă o acţiune în justiţie, pentru restituireaprestaţiei, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmăritun scop imoral.
Putem formula regula că ori de câte ori reclamantulinvocă propria sa turpitudine pentru obţinerea restituirii prestaţiei,acţiunea în repetiţiune va trebui să fie respinsă. Aşa,de pildă, acţiunea reclamantului având ca obiect restituireaunui împrumut, acordat pentru menţinerea unor raporturi extraconjugale,va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcatprincipiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că înspeţă, respectiv în contractul de împrumut cauza esteimorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acţiuneaîn repetiţiune a prestaţiei executate de reclamant, care invocăpropria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepţiase aplică pe raţiuni de moralitate, care trebuie să existe într-unstat de drept.
Principiul anulării actelor juridicesubsecvente ca o consecinţă
a nulităţii actului iniţial
Ca o consecinţă a aplicăriiprincipiului relativităţii efectelor actului juridic, acesta nuproduce efecte decât între părţile de la care emană,iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai înprivinţa, părţilor care au încheiat actul.
Neîndoios că efectele nulităţiise pot răsfrânge şi asupra terţilor, în măsura încare aceştea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunţareanulităţii ori părţile vinovate de constatarea nulităţii.
Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturidecât le are însuşi, este firesc ca, odată cu suprimareadreptului dobândit prin actul juridic de către una din părţi,să fie nimicit şi dreptul subdobânditorului.
Într-adevăr, din moment ce nulitateadesfiinţează dreptul dobânditorului cu atât mai multtrebuie suprimat şi dreptul terţului pe care l-a dobândit prinactul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca orezoluţiune.
Principiul anulării actelor subsecvente, priveşteefectele nulităţii faţă de terţi şi el poate ficonturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actuluiiniţial sau primar atrage după sine şi anularea actuluisubsecvent, dacă se referă la acelaşi drept.
De cele mai multe ori, principiul anulăriiactului subsecvent are în vedere actul juridic care a operattransmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, cândnulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat întrepărţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilorefectuate, are consecinţe asupra terţilor căci drepturile consimţitede dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulateodată cu dreptul dobânditorului.
Aplicarea cu stricteţe a principiului rezoluto iuredantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să periclitezecircuitul civil, să creeze situaţii inechitabile în viaţajuridică şi să anihileze incidenţa altor principii juridicepentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaşte anumite derogări.
Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiilejuridice în care deşi actul juridic este declarat nul sau anulat,actul subsecvent al terţului subdobânditor se menţine. Avem învedere următoarele cazuri:
a) Subdobânditorul de bună-credinţăpăstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmiţătorulal cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat.
Exemplu Anularea titlului de proprietate al transmiţătoruluicu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragăcaducitatea actului în ce priveşte pe terţul achizitor, încazul că acesta este de bună-credinţă, soluţia – carese prezumă – justificându-se pe consideraţie de achitarea şiutilitate socială. Numai în cazul în care terţulachizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea săcunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului,deci a fost de rea-credinţă – ceea ce trebuie dovedit – opereazăregula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate alvânzătorului atrage şi nulitatea titlului subdobânditorului.
b) Terţul dobânditor care cu bună-credinţă,dobândeşte bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratulproprietar i l-a încredinţat de bună-voie, păstreazăbunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate.
Exemplu Proprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voiede bun, încredinţându-l în depozit unei alte persoane,care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci dedetentor precar. Acest detentor, încălcându-şi obligaţiade restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unuiterţ dobânditor, care este de bună-credinţă, deoareceeste convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cuadevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat întreinteresele proprietarului, care de bună-voie a încredinţatbunul său unui detentor precar şi cele ale terţului dobânditorde bună-credinţă, care s-a încrezut în aparenţade proprietar a detentorului precar şi a dat preferinţa terţuluide bună-credinţă, sacrificând pe adevăratul proprietar,care n-a fost suficient de diligent când şi-a încredinţatbunul detentorului precar.
Definirea cauzelor de ineficacitate a actelorjuridice
Nulitatea aşa cum am văzut, este sancţiuneacivilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic,adică desfiinţarea lui retroactivă, deoarece a fost încheiatcu încălcarea normelor referitoare la condiţiile sale devaliditate.
Nulitatea are câteva trăsăturicaracteristice:
· Actul juridic estenevalabil, deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii;
· Cauzele nulităţiisunt anterioare sau contemporane datei încheierii actului;
· Sancţiunea nulităţiise aplică oricărui act juridic, încheiat cu încălcarealegii;
· Efectele nulităţiisunt retroactive.
Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă îndesfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executaredintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de cătreuna din părţi.
Trăsăturile caracteristice ale rezoluţiuniisunt:
· Poate fi aplicatănumai contractelor sinalagmatice;
· Priveşte un contract încheiatvalabil;
· Cauza rezoluţiuniiconstă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci esteulterioară datei încheierii lui;
· Efectele rezoluţiuniisunt retroactive.
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă îndesfacerea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentruneexecutare din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.
Trăsăturilecaracteristice ale rezilierii sunt:
· Poate fi aplicatăcontractelor sinalagmatice;
· Priveşte un contract încheiatvalabil;
· Cauza rezilierii constăîn neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioarădatei încheierii lui;
· Efectele rezilierii seproduc numai pentru viitor.
Revocarea este sancţiunea civilă care constă înabolirea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudiniigratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donaţieisau legatului.
Trăsăturile caracteristice ale revocăriisunt:
· Presupune un act valabil încheiat;
· Se întemeiazăpe cauza posterioare încheierii actului;
· Se aplică de regulăliberalităţilor;
Revocarea poate fi concepută şi ca un caz deineficacitate a actului juridic unilateral, prin voinţa unilateralăa autorului său. Ne referim la revocarea legatelor şi a celorlaltedispoziţiuni testamentare.
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic,care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorităintervenirii unor cauze posterioare încheierii lui şi independent devoinţa autorului actului.
Aşa, de exemplu, dintre cauzele de caducitate alegatelor menţionăm: predecesul legatarului faţă detestator; renunţarea legatarului la legat; pierderea totală a bunuluice constituie obiectul legatului; epuizarea cotităţii disponibileprin efectul donaţiilor.
Trăsăturile caracteristice ale caducităţiisunt:
· Priveşte un actjuridic valabil încheiat;
· Este un mod de desfiinţareretroactivă a actului;
· Se întemeiazăpe o cauză posterioară încheierii actului juridic şi străinăde autorul lui.
Inopozabilitatea este o cauză de ineficienţă a actuluijuridic (care îşi produce efectele între părţi),datorită nerealizării formalităţilor de publicitate,ulterioare încheierii actului juridic.
Inopozabilitatea poate fi concepută şi ca ocauză de ineficacitate a actului juridic, datorită depăşiriiputerii de a reprezenta, conferite prin mandat. Într-adevăr, însituaţia în care reprezentantul şi-a depăşit puterileconferite prin împuternicire actul încheiat de acesta nu va fiopozabil reprezentantului.
Încheierea contractului
Acordul de voinţe
În mod necesar, chiar atunci când părţilesunt faţă în faţă, una dintre ele i-a iniţiativa,exprimându-şi voinţa de a contracta, făcândpropuneri pe care le adresează celeilalte părţi, iar dacăaceasta din urmă le acceptă, se formează contractul.
Aşadar, acordul de voinţă al părţilorse realizează prin ofertă şi acceptare.
Oferta. Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiţii,adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea seface de obicei într-o formă expresă şi directă prinviu grai sau în scris. Ea se poate exprima sub diferite forme precum:trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor şiindicarea preţurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrinăcu menţionarea preţurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnăo ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine careconsimte să plătească preţul afişat are dreptul săceară să i se vândă marfa.
Oferta, fără a înceta de a fi directăşi certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită.De pildă, prezenţa unui vehicul într-o staţie anumedestinată vehiculelor de transport în comun, cu preţ tarifar,constituie o ofertă, iar acţiunea unei persoane de a se sui într-unasemenea vehicul constituie o acceptare a ofertei, deci încheiereacontractului de transport.
Oferta (ca de altfel şi acceptarea), fiind omanifestare de voinţă, trebuie să îndeplinească toatecondiţiile generale, cerute unei manifestări de voinţă,efectuată în scopul de a produce efecte juridice.
Oferta trebuie să fie fermă, adică săexprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul, dacăoferta este acceptată.
Oferta, chiar şi atunci când este tacită,trebuie să fie neechivocă. Astfel, expunerea uni obiect învitrina unui magazin cu eticheta preţului de vânzare constituie oofertă neechivocă, pe când simpla expunere a unui obiect, fărăindicarea preţului de vânzare, poate să însemne expunereaunui model. De aceea, uneori, spre a evita echivocul se precizează:“Obiectele expuse în vitrină nu se vând”.
Oferta mai trebuie să fie precisă şicompletă, adică să conţină toate elementeleconstitutive ale contractului, toate clauzele necesare actului juridic, pentru încheiereaacestuia, să fie suficientă o acceptare pură şi simplă.Oferta mai trebuie să cuprindă acele condiţii sau clauze carerezultă din reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri.
În contractele ce se încheie intuitupersonae, oferta nu poate fi făcută decât de o persoanădeterminată. Dacă în privinţa unor asemenea contracte seface ofertă publică (de pildă, pentru angajarea de specialişti),aceasta nu constituie o ofertă precisă şi completă.Ofertantul poate refuza să contracteze cu cel care nu le îndeplineşte.
Oferta fiind destinată ca, prin acceptarea ei decătre destinatar să formeze contractul, atunci, atât timp câtnu este acceptată, poate fi revocată. Prin urmare, oferta neacceptatăeste revocabilă, chiar dacă a ajuns la destinatar, tot astfel ofertaeste caducă dacă a expirat termenul pentru care a fost emisă,ori dacă mai înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devineincapabil.
Regula revocabilităţii ofertei suferă însăunele excepţii. Astfel, dacă ofertantul a fixat un termen înăuntrulcăruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilăpână la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi tacit. Sepoate considera chiar că orice ofertă conţine un termen înăuntrulcăruia să se facă acceptată, oferta nu mai este revocabilăpână la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi şitacit. Se poate considera că orice ofertă conţine un termentacit pentru acceptare, termen care ar implica, cel puţin termenul necesarpentru examinarea ofertei şi pentru ca răspunsul acceptantului săajungă la ofertant; dacă până la expirarea acestui termen,acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă înacest interval de timp oferta este acceptată, contractul se considerăîncheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt,revocată.
Acceptarea. Întocmai ca oferta, acceptarea acesteia trebuiesă îndeplinească condiţiile unei manifestări de voinţăproducătoare de efecte juridice.
Forma acceptării nu este supusă unor condiţiispeciale, ci este suficient ca din felul manifestării, să rezultevoinţa neîndoielnică de a accepta oferta respectivă,acceptarea este expresă, când se face în scris sau verbal şitacită, când rezultă din acţiuni ori atitudini care pot fiinterpretate în acest sens. Astfel, începutul executării unuicontract nu poate fi interpretat decât ca o acceptarea a ofertei.
Cu privire la acceptarea tacită se pune problemade a şti ce valoare juridică poate să aibă simpla tăcere.În general i se recunoaşte valoarea juridică numai manifestăriipozitive de voinţă, contestându-se că şi tăcereaar avea această calitate; dacă oferta nu a fost urmată de niciun răspuns, ori de nici o atitudine, din care să se poată deduceo acceptare indirectă, contractul nu se consideră încheiat.
În privinţa conţinutului acceptareatrebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
· Să se refere la acelaşiobiect ca şi oferta, adică să fie conform cu acesta; neconcordanţaîntre ofertă şi acceptare împiedică formareacontractului. Cu alte cuvinte, acceptarea trebuie să fie integrală, fărărezerve şi implică – fără propuneri de modificare acontractului – deoarece astfel ea ar echivala cu o contraofertă;
· Acceptarea trebuie săfie neîndoielnică, o atare problemă se pune mai cu seamă încazul acceptării tacite (sau a acceptării prin simpla tăcere)
· Cât priveştecondiţiile privind persoana acceptantului, trebuie să facem o distincţie;dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, ea nu poatefi acceptată decât de persoana căreia i-a fost făcută.Dacă dimpotrivă, oferta a fost făcută unei persoanenedeterminate, ea poate fi acceptată de către oricine (de pildă încazul mărfurilor cu indicarea preţurilor, expuse în vitrinaunui magazin);
· În ceea ce priveştemomentul în care acceptarea poate interveni pentru a produce efectelesale specifice – adică încheierea contractelor – acest momenttrebuie să se situeze, în orice caz mai înainte ca oferta săfi devenit caducă (prin moartea ori incapacitatea ofertantului sau prinexpirarea termenului prevăzut în ofertă), ori să fi fostrevocată (în condiţiile în care acest lucru esteposibil). Intervenită după acest moment, acceptarea este tardivă.De asemenea, acceptarea nu mai poate interveni dacă destinatarul ofertei adevenit incapabil sau a murit mai înainte de aşi manifesta voinţade a accepta; moştenitorii săi nu pot accepta oferta, iar ofertantulnu mai este ţinut de oferta făcută.
Momentul încheierii contractului
Consideraţii generale.
Deoarece majoritatea actelor juridice civile o alcătuiesccontractele mi-am propus în continuare să expun, în detaliu,procedeele şi modalităţile de încheiere a acestora.
Astfel, în virtutea principiului consensualităţii,contractul se formează din momentul în care s-a realizat acordul devoinţă (în afară de cazul când părţile au înţelessă subordoneze acordul lor definitiv redactat şi unui înscris.Prin urmare problema determinării momentului în care se încheiecontractul nu se pune în cazul în care părţile sunt de faţă,ori când acordul de voinţe se încheie prin telefon. O atareproblemă intervine însă în cazul contractelor ce se încheieprin corespondenţă.
Pentru a determina momentul în care acceptarea îşiproduce efectele, trebuie analizat voinţa celui care acceptă ofertaspre a vedea dacă acesta, la ceea ce conţine, a înţeles săse angajeze din momentul când a semnat înscrisul cuprinzândacceptarea sau numai din momentul expedierii lui. Aceasta constituie o problemăde fapt, ce va fi soluţionată, ca atare, de către instanţă(care va avea de ales între această expediere şi cea a semnăriiînscrisului). Dar cum şi după expedierea înscrisului deacceptare semnatarul o poate revoca, se pune problema dacă momentul cânda ajuns la ofertant. O atare problemă nu mai priveşte însăacceptarea ca atare, ci ea priveşte momentul însuşi al încheieriicontractului moment din care desigur, acceptarea nu mai poate fi revocată.
În mod logic, cum contractul se formează numaiprin simplul consimţământ, s-ar putea spune că el se încheiedin momentul în care s-au întâlnit cele două voinţeexprimate prin ofertă şi acceptare. Împotriva acestei soluţiis-ar putea obiecta însă că ofertantul nu poate fi obligat câttimp nu ştie că oferta a fost acceptată, şi că acordulde voinţe a fost realizat. Mai mult, s-ar putea spune acelaşi lucru şidespre acceptare şi anume că nici acceptantul nu poate fi obligat câttimp nu ştie că acceptarea sa a ajuns la cunoştinţaofertantului. Părţile s-ar afla astfel într-un cerc vicios,care ar face imposibilă contractarea prin corespondenţă, sau dincare nu ar putea ieşi decât recurgând la prezumţii (cumar fi, de pildă, aceea că faptul ajungerii acceptării laofertant face să se prezume că acesta a luat cunoştinţăde acceptare).
Referitor la toate aceste aspecte pe care poate săle prezinte problema determinării momentului în care se considerăîncheiat contractul, în doctrină se întâlnesc maimulte soluţii care ar putea fi grupate astfel:
Sistemul misiunii sau al declaraţiunii. În virtutea acestui sistem se considerăcă un contract se formează chiar din momentul acceptăriiofertei, deoarece acceptarea acesteia constituie singura condiţie necesarăpentru naşterea contractului.
În acest sistem însă, determinareamomentului încheierii contractului ar depinde numai de voinţaacceptantului ofertei, care, deşi a semnat înscrisul cuprinzândacceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori sănu-l trimită deloc. De aceea, s-a propus ca acest sistem să fiecompletat, aşa încât momentul formării contractului săfie considerat numai cel în care acceptantul a expediat acceptarea sa (depildă, trimis scrisoarea la poştă, a expediat telegrama). Astfelamendat, sistemul propus se numeşte sistemul expedierii acceptării. Împotrivalui s-a ridicat însă obiecţia că, în cadrul acestuisistem, acceptantul este împiedicat să revoce acceptarea expediată,chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Sistemul recepţiunii. Potrivit acestui sistem, acceptarea este consideratăirevocabilă numai din momentul în care a ajuns la cunoştinţaofertantului, drept urmare, numai la acel moment contractul se consideră încheiat.
Dar şi cu privire la ajungerea acceptării lacunoştinţa ofertantului se pot lua în considerare douămomente diferite, fie acela în care ofertantul i-a, efectiv, cunoştinţăde acceptarea ofertei sale, fie acela în care acceptarea ajunge laofertant chiar dacă (sau chiar când) acesta nu a luat cunoştinţădespre acest lucru.
Sistemul informaţiunii. Potrivit acestui sistem, contractul se încheieîn momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţăde acceptare. Acest sistem prezintă însă inconvinientul căîncheierea contractului se află la discreţia ofertantului care,deşi a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoştinţăde ea; pe lângă aceasta, uneori este greu să se stabileascămomentul exact în care ofertantul a cunoscut conţinutul înscrisuluirespectiv.
Din această cauză, sistemul a fost amendat însensul că, în virtutea lui contractul se considera încheiatdin momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; din acest fapt seprezintă până la dovada contrară, că ofertantul aluat cunoştinţă efectiv de acceptare. Proba contrară pecare ar putea s-o aducă ofertantul constă în a dovedi că,fără nici o culpă din partea lui, nu a luat cunoştinţăde acceptare. În mod practic, această prezumţie duce la soluţiacă un contract este socotit încheiat din momentul primirii acceptării,adică potrivit sistemului recepţiunii.
La baza oricărei soluţii a acestei problemese află intenţia părţilor, certă ori prezumată.De aceea în lipsa unei stipulaţii exprese, momentul încheieriicontractului urmează să fie determinat prin interpretarea voinţeipărţilor. Astfel, sunt situaţii în care contractul se încheiefără nici o îndoială, din chiar momentul acceptăriiofertei. Ca exemplu, în acest sens se poate cita cazul în careofertantul emite “comanda” de a i se livra un produs (fapt din care se prezumăcă el a primit acceptarea ofertei) şi în general, de câteori oferta poate fi acceptată tacit. În asemenea situaţii,contractul este format din momentul când a început executarea lui şideci, după acest moment, ofertantul, chiar dacă nu i s-a adus la cunoştinţăacceptarea, nu-şi poate retrage oferta.
În alte cazuri, dimpotrivă, contractul nupoate fi socotit ca fiind încheiat din momentul în care ofertantula luat cunoştinţă de acceptare; de pildă, atunci cândoferta a fost făcută cu indicarea unui termen, în care urmeazăsă parvină răspunsul, precum şi în cazul în careoferta a fost făcută, în acelaşi timp mai multor persoane şicând contractul se consideră încheiat din momentul sosiriiprimei acceptări.
În cazul în care acceptarea ajunge laofertant după expirarea termenului expres sau tacit, prevăzut pentruacceptare, ea este totuşi eficientă şi deci contractul se încheie,dar numai cu condiţia ca ofertantul să încunoştinţezepe acceptant că, deşi tardivă, acceptarea sa este luată înconsideraţie. Această încunoştinţare este cerutăchiar şi în cazul în care tardivitatea ajungerii la ofertantnu-i poate fi imputată acceptantului.
În cazul contractelor solemne, momentul încheieriilor este data când, pe lângă acordul părţilor, aufost îndeplinite şi condiţiile de formă cerute, deoarece înlipsa acestora contractul este nul.
În contractele unilaterale, propunerea esteobligatorie de îndată ce ajunge la cunoştinţa părţiicăreia este făcută. Contractele reale se consideră încheiateîn momentul predării lucrului respectiv ca urmare a acordului părţilor.Până la acest moment, acordul părţilor constituie numai opromisiune de contractare.
Interesul practic al determinăriimomentului încheierii contractului.
Cu privire la momentul încheierii contractuluise pot învedera următoarele:
· În raport cu acestmoment se va aprecia, dacă revocarea ofertei ori a acceptării a fostsau nu tardivă;
· Moartea sau incapacitateaofertantului ori a acceptantului întâmplate după încheiereacontractului, nu mai produc nici un efet; dacă s-au produs mai înainte,oricare dintre aceste fapte, împiedică formarea contractului;
· Existenţa viciilor deconsimţământ se apreciază la momentul încheieriicontractului;
· Conflictul legilor întimp se rezolvă în raport cu data încheierii contractului.Contractul este cârmuit de legea în vigoare la momentul încheieriilui;
· Momentul încheieriicontractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacălegea sau părţile nu fixează alt termen. Astfel, încontractele translative de drepturi reale, cum este vânzarea,transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii operează dinmomentul încheierii contractului şi tot din acel moment riscurilepieirii fortuite a lucrului sunt în sarcina dobânditorului. Drepturmare, dacă un lucru a fost transmis mai multor persoane, fărăca preferinţa între aceste persoane să rezulte din îndeplinireaformelor unui sistem de publicitate sau din luarea în posesie a lucrului,va fi preferat cel care a încheiat primul contractul;
· Momentul încheieriicontractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum acelaprivind prescripţia extinctivă;
· În cazul unei ofertefăcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv demai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;
· Momentul încheieriicontractului determină şi locul, forma acestuia, cu toate consecinţelece decurg din aceasta cum ar fi de pildă, determinarea instanţeicompetente teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născuteîn legătură cu contractul respectiv.
Promisiunea de contract
Caracterizare.
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acordprealabil între părţi prin care acestea se obligă să încheie,în viitor, contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îlformează deci numai încheierea ulterioară a contractului.
Beneficiarul acestei promisiuni are drept de a cere încheiereacontractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ţinutla o obligaţie de a face (adică de a încheia contractul, lacererea celeilalte părţi).
Pentru ca promisiunea de contract să fie valabilă, trebuie săîndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condiţiilegenerale de validitate ale unui contract şi să cuprindă toateelementele esenţiale ale viitorului contract, aşa încât,prin simpla exercitare a dreptului său, de către beneficiar,contractul propriu-zis să fie încheiat.
În momentul încheierii promisiunii de contract, promitentultrebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga princontract a cărei încheiere ulterioară o trimite.
Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentulrealizării promisiunii, deoarece numai atunci el se obligă.
Caracterul licit al cauzei şi al obiectului trebuie, de asemenea,apreciat la momentul realizării promisiunii.
Promisiunea de contract dă naştere numai la un drept de creanţă,chiar dacă prin contractul, în vederea căruia s-a făcutpromisiunea, s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real; constituirea oritransmiterea unui drept real nu se poate realiza decât în momentulperfectării contractului propriu-zis prin realizarea promisiunii. Pânăatunci nu există decât un drept de creanţă.
Utilizarea practică a promisiunii de vânzare se învedereazăprin interesul pe care l-ar avea părţile la un moment dat, de a nu încheia,de îndată contractul (de pildă fiindcă nu au autorizaţiilenecesare), ci de a-şi rezerva această posibilitate pentru mai târziu.
Uneori promisiunea de contract are un caracter sinalagmatic saubilateral, în sensul că ambele părţi se obligă de a încheiaîn viitor, un contract (de pildă, încheierea unui contractpentru vânzarea unui mobil, care nu se poate face decât cuautorizaţia prealabilă a autorităţii respective şi întocmireaunui act autentic). Acordul părţilor de a vinde (şi respectiv dea cumpăra) un asemenea imobil, acord constatat printr-un înscris subsemnătură privată, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare.Iar dacă totuşi contractul de vânzare nu se va încheia,din vina uneia dintre părţi (care ar refuza să cearăautorizaţia, ori să se înfăţişeze, la întocmirea actului notarial) cealaltă parte poate cere poate cere despăgubireapentru prejudiciul cauzat, ca la orice obligaţie de a face, căreia nui s-a dat curs.
Alteori promisiunea de contract se prezintă sub forma stipulăriiunui drept de preferinţă, în virtutea căruia promitentulse obligă ca în cazul în care va vinde lucrul respectiv, săprefere la preţ egal, pe beneficiarul promisiunii de contract condiţionată,adică sub condiţie prostetativă simplă.
Comparaţia între oferta de a contracta şi promisiuneade contract. Întrucât, atât în cazul promisiunii decontract, cât şi în cazul ofertei de a contracta este vorba deo obligaţie asumată cu privire la încheierea, în viitor,a unui contract, o precizarea a deosebirilor dintre aceste două instituţiijuridice se impune.
Oferta este un act juridic unilateral şi îşi păstreazăacest caracter până la acceptarea ei de către destinatar, pe cândpromisiunea de contract – chiar când are caracterul unilateral –constituie un acord de voinţă, deci un act juridic bilateral sau unadevărat contract, la baza căruia se află o ofertă şio acceptare. Din această cauză oferta poate fi revocată, câttimp nu a fost acceptată, adică atât timp cât se prezintăca ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai prinexpirarea termenului stipulat, sau prin pierirea lucrului, obiect alcontractului promis, devenind caducă.
În afară de aceste situaţii, promisiunea de contractcontinuă deci să oblige, chiar dacă promitentul a devenit întretimp incapabil, şi ea este transmisibilă prin moarte (trece la moştenitori)fie activ fie pasiv – ca orice obligaţie contractuală – cu excepţiacazului în care a fost stipulată.
În sfârşit, numai beneficiarul unei promisiuni decontract are dreptul de a lua măsuri conservatorii cu privire la dreptulnăscut în favoarea sa.
CONCLUZII
Din cele menţionate în această lucrare rezultă căansamblul relaţiilor sociale este guvernat de raporturi juridice, care subvegherea strictă a legii armonizează şi garanteazăperpetuarea acestora şi totodată eficacitatea.
Aşadar, prin act juridic civil se înţelegemanifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produceefecte juridice adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge unraport juridic civil concret.
Din aceastădefiniţie rezultă că actul juridic prezintă următoareleelemente caracteristice:
3. Actul juridic este înaintede toate, o manifestare de voinţă a unei sau mai multor persoanefizice sau juridice;
4. Manifestarea de voinţăeste făcută cu intenţia de a produce efecte juridice respectivde a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.
Datorităregimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de actejuridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şiîn practica judecătorească s-a considerat necesar şi utilsă se facă clasificarea actelor juridice civile.
La baza clasificăriloractelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilorîntre care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modulde executare, efectele actelor etc.
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şimultilaterale.
2. Acte juridice cu titlu gratuit şi actejuridice cu titlu oneros
3. În funcţie de modul lor de încheiere,actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne,formale şi reale.
4. În funcţie de momentul în careurmează să-şi producă efectele, actele juridice se împartîn acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
5. Acte constitutive, translative şideclarative
6. După importanţa lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare şi dedispoziţie
7. Clasificarea actelor juridice civile înacte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie deconţinutul lor
8. După cum au sau nu legătură cumodalităţile actului juridic civil (termen, condiţie, sarcină)distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
9. Actele juridice principale şi actelejuridice accesorii
10. În funcţie de modul cum pot fi încheiate,actele juridice civile se împart în acte strict personale şiacte încheiate prin reprezentare.
11. După reglementarea şi denumirea lorlegală, actele juridice civile se clasifică în acte numite(tipice) şi acte nenumite (atipice)
12. După modul lor de executare, actelejuridice civile se împart în acte cu executare imediată şiacte cu executare succesivă.
13. În funcţie de rolul voinţei părţilorîn stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem actesubiective şi acte condiţie.
Dupăreglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică,condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:
¨ Capacitatea de a contracta;
¨ Consimţământul valabil al părţiicare se obligă;
¨ Un obiect determinat;
¨ O cauză licită.
Condiţiile devaliditate ale actului juridic civil se clasifică după mai multecriterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referădeosebim condiţii de fond şi condiţii de formă.Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic,iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adicăforma pe care o îmbracă acest conţinut.
În funcţiede obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart înesenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţialesunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în modobligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic.Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente înstructura actului juridic civil, fără consecinţe asupravalabilităţii acestuia.
Capacitatea de a încheiaacte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţialăpentru validitatea actului juridic.
Prin capacitate de aîncheia acte juridice civile se înţelege aptitudineasubiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţiicivile, prin încheierea de acte de drept civil.
Pentru a fi valabilconsimţământul trebuie să îndeplinească,cumulativ, următoarele cerinţe:
a) hotărârea de a încheia actuljuridic trebuie să fie exteriorizată.
b) consimţământul trebuie săprovină de la o persoană care are discernământ.
c) consimţământul trebuie săfie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de aangaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic.
d) Consimţământul să nu fiealterat prin vreun viciu de consimţământ.
Pentru a fi valabil,obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii:
a) obiectul actului juridic civil trebuie săexiste.
b) obiectul actului juridic civil trebuie săse afle în circuitul civil;
c) obiectul actului juridic civil trebuie săfie determinat sau determinabil;
d) obiectul actului juridic civil trebuie săfie posibil;
e) Obiectul actului juridic civil trebuie săfiei licit şi corespunzător regulilor de morală;
f) Obiectul actului juridic civil trebuie săfie un fapt personal al celui ce se obligă;
g) Cel ce se obligă trebuie să fietitularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative dedrepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptuluipentru care s-a obligat.
Pentru a fi valabilă cauza trebuie săîndeplinească, cumulativ următoarele condiţii: săexiste, să fie reală şi să fie licită.
Se disting trei condiţiide formă şi anume:
d) forma cerută ad validatem, adicăpentru însăşi validitatea actului juridic civil;
e) forma cerută ad probationem, adicăpentru a se face dovada actului juridic civil;
f) forma cerută pentru opozabilitatea faţăde terţi a actului juridic civil.
Nulitatea este osancţiune civilă, care intervine când se înfrânge odispoziţie legală, cu ocazia încheierii unui act juridic. nulitatea urmăreşte atât ofuncţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Teoria nulităţiiactelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multecriterii, astfel:
1. În raport de natura interesuluiocrotit de lege şi de regimul ei juridic, nulitatea este de douăfeluri: nulitate absolută şi nulitate relativă;
2. Înraport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate dedrept şi nulitate judiciară.
În doctrinăsunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele:
· Încălcareadispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actuljuridic;
· Lipsa unui element esenţial,structural, al actului juridic (consimţământul, obiectul,cauza);
· Vicierea consimţământuluiexprimat în actul juridic;
· Nevalabilitatea obiectuluiactului juridic civil;
· Ilicitatea sauimoralitatea cauzei;
· Nesocotirea dispoziţiilorimperative ale legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;
· Nerespectarea formeicerute de lege pentru actele solemne;
· Lipsa sau nevalabilitateaautorizaţiei administrative pentru unele acte juridice;
· Frauda legii.
De menţionat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conducefie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actuluijuridic.
Efectul nulităţiirezidă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheieriisale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate.
Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efecteleproduse în trecut se desfiinţează retroactiv. Aşadarnulitatea operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut.Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţiiactului juridic.