Moldova moldoscopie (probleme de analiză politică)

universitatea de stat din MOLDOVA moldoscopie(probleme de analiză politică)Nr.3 (L), 2010 revistă ştiinţifică trimestrialăCHIŞINĂU – 2010CEP USMMoldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.3 (L), 2010. - Chişinău: CEP USM, 2010. – 200 p.Colegiul de redacţie:prof. Valeriu Moşneaga (redactor-şef);prof. Victor Saca (redactor-şef adjunct)dr. Rodica Rusu (secretar);conf. Vasile Cujbă;prof. Vladimir Gutorov (Rusia);prof. Cristian Haerpfer (Regatul Unit);prof. Anatoliy Kruglaşov (Ucraina);prof. Constantin Marin;prof. Victor Moraru;prof. Joao Peixoto (Portugalia);prof. Serghey Reşetnikov (Belarus);prof. Adrian Pop (România);prof. Gheorghe Rusnac;conf. Aurel Sâmboteanu;prof. Constantin Solomon;prof. Georg Sootla (Estonia)conf. Vasile Tabară (România);prof. Valentina TeosaIdeile şi opiniile expuse în materialele prezentate aparţin autorilorşi nu reflectă neapărat punctul de vedere al colegiului de redacţieArticolele apar în redacţia autorilor, sunt recenzateversiunea electronică: http://www.usm.md/?mode=437ISSN 1812-2566 © USM, 2010s u m a r Compartimentul FRISPA - 15 ani, Catedra Politologie – 20 ani 5 Gorincioi Iu. Ştiinţa e cheia tuturor lacătelor (Catedra Ştiinte Po­litice la cei 20 ani) 5 Compartimentul Guvernarea politică şi administra­rea publică 11 Iatco M. Politicile publice de protecţie socială în cadrul Uni­unii Europene: dificultăţi şi tendinţe 11 Compartimentul Sociologia politică 18 Bevziuc V. Efectele comunicării asupra formării comportame­n­tului electoral 18 Gribinet L. ^ Atitudinea etniilor minoritare din Republica Mol­do­va faţă de principalele instituţii ale puterii de stat 31 Радиков И. Национальная безопасность в современном по­ли­тическом дискурсе: проблемы теории и ме­то­до­логии анализа 38 Ширинянц А. Понятие и концепт «политическая культура» 65 Zemba T. Moldova at crossroads. Anglophone socio-political li­terature on electoral epopee 2009 and its after­math 101 Compartimentul Relaţii internaţionale 123 Brie M., Horga I. Europa: frontiere culturale interne sau areal cultu­ral unitar 123 Dolghii E. Monitorizare şi asistenţă a Consiliului Europei în Re­publica Moldova: 15 ani de colaborare. 144 Слободенюк Г., Слободенюк А. Формирование глобальной культуры толеран­т­но­сти и развитие человеческого потенциала 157 Compartimentul DIASPORA ŞTIINţIFICĂ MOLDOVENEASCĂ 168 Pinzari S. ^ Multilateral diplomacy of the Slovak Republic in 2001-2008: Institutions, legislation and actions 168 Tarasenco A. Value-Based Leadership: theoretical approach 183 SUMMARY CHAPTER: FACULTY - 15 YEaRS, ^ POLITICAL SCIENCE DEPARTMENT – 20 YEARS 5 Gorincioi Iu. The Science as the key of knowledges (The Political Science Chair at 20 years) 5 Chapter: POLITICAL GOVERNING^ AND PUBLIC ADMINIST­RA­TION 11 Iatco M. The public policies of social protection of the Euro­pe­an Union: difficulties and trends 11 Chapter: POLITICAL SOCIOLOGY 18 Bevziuc V. The efects of the comunication on the elective beha­vi­our formation 18 Gribinet L. ^ The atitudes of the ethnic minorities from the Republic of Moldova towards the main state institutions 31 Radikov I. National security in the contemporary political dis­co­urse: problems of theory and methodology of the ana­lyses 38 Shirinyants A. Idea and concept of «political culture» 65 Zemba T. Moldova at crossroads. Anglophone socio-political li­terature on electoral epopee 2009 and its after­math 101 Chapter: INTERNATIONAL RELATIONS 123 Brie M., Horga I. Europe: internal cultural frontiers or union cultural area 123 Dolghii E. European Council monitoring and assistance for the Republic of Moldova: 15 years of collaboration 144 Slobodeniuc G., Slobodeniuc А. The tolerance global culture formation and the deve­lo­pment of the human potential 157 Chapter: Moldavian scientific diaspora 168 Pinzari S. ^ Multilateral diplomacy of the Slovak Republic in 2001-2008: Institutions, legislation and actions 168 Tarasenco A. Value-Based Leadership: theoretical approach 183 Compartimentul^ FRISPA – 15 ANI, CATEDRA POLITOLOGIE – 20 ANIŞtiinţa e cheia tuturor lacătelor(Catedra Ştiinte Politice la cei 20 ani)Iulia Gorincioi Republica Moldova, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Re­la­ţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Catedra Ştiinţe Politice Doctor în filosofie, conferenţiarThe process of real democratization of society inevitably involves key theo­re­tical and practical efforts concerning the analysis of political phenomena and processes. In this context the role of political science and especially of Political Sci­ence Department at MSU regarding preparing professional political experts, in promoting a big interest and research of political processes, in raising poli­ti­cal awareness represent crucial elements for the Republic of Moldova. The aut­hor makes an objective presentation of the evolution process of institutiona­li­za­tion of Moldovan political science, defines the place and future trends and pro­b­lems in political science which deals the political science in a post soviet so­ci­ety in transition.Cei 20 ani de la fondarea catedrei Ştiinţe Politice marchiază un eveniment im­portant în democraţia universitară şi în istoria USM. Este o perioada în care catedra Ştiinţe Politice a generat cultură, cunoaştere, curiozitate, echivalînd cu un nucleu ce sprigină dezvoltarea şi maturizarea esenţei democratice, oferind ca­litate şi continuitate, cultivînd inteligenţă, comportament adecvat şi libertatea gîndirii. Acum 20 ani, însă democratizarea vieţii sociale descoperea un dificit de ca­d­re de politologi şi politicieni profesionişti, necesitatea firească de pregătire a ca­­drelor calificate în domeniul politologic [1, 3-10]. Dacă în ţările occidentale ştiinţa politică de mult era recunoscută drept una de frunte, importantă, independentă, cu drepturi depline printre ştiinţele sociale, fiind predată în instituţiile de învăţămînt superior, organizîndu-se în baza ei conferinţe si simpozioane ştiinţifice şi avînd o influenţă enormă asupra practicii politice, atunci în spaţiul ex-sovietic şi în tînărul stat independent Republica Moldova ea era pentru început desconsiderată şi nerecunoscută oficial. Polito­lo­gia trebuia să-şi cîştige terenul de activitate şi influenţă prin aportul deosebit al cunoaşterii proceselor social-politice şi analizei informaţiei ample în proble­me­le puterii şi conducerii la diferite niveluri ale relaţiilor politice. Concluziile şi re­c­omandările trebuiau să devină baza elaborării unei politici concrete în so­ci­e­tatea în schimbare. Nu putem să spunem că în perioada sovietică cercetările vieţii politice pe de­plin lipseau, însă ele erau efectuate de către comunismul ştiinţific şi istoria PCUS puternic dogmatizate, politologia fiind socotită de natură burgheză şi dă­u­nătoare regimului comunist. Lucrurile se schimbă puţin odata cu “perestroika” gorbaciovistă şi necesitatea înfăptuirii unor reforme politice radicale, care de­pa­r­tinizînd sistemul de învăţămînt şi ştiinţă, creau premizele necesare de cons­ti­tu­i­re a ştiinţei politice în sens propriu al cuvîntului, dar era nevoie şi de o voinţă po­litică de a realiza acest lucru. Astfel că la Universitatea de Stat din Moldova se face primul pas în 1989, cînd catedra Comunismul Ştiinţific  este redenumită în Catedra de Politologie si Teoria Socialismului, iar catedra istoriea PCUS în ca­tedra Istoria Politică. În faţa acestor colective este pusă sarcina pregătirii cu­r­su­lui normativ de politologie pînă la 1 ianuarie 1990 în limbile romănă şi rusă. La 1 ianuarie 1990 aceste două catedre ale USM se unesc constituind catedra de Po­litologie. La această etapă lipsa cadrelor performante era una din cele mai ese­nţiale probleme. Ca rezultat, în 1990 în republică a fost editat unul din primi­le manuale de politologie în spaţiul ex-sovietic. Necătînd la toate neajunsurile acestui manual, el a constituit totuşi o deschidere esenţială în evoluţia şi cons­ti­tu­irea ştiinţei politice moldoveneşti. Ştiinţei politice în Republica Moldova ini­ţi­al ia revenit datoria de asigurare intelectuală a tranziţiei şi a deciziilor legate de depăşirea multiplelor macro şi microcrize ale tranziţiei societăţii moldave de la totalitarism la democraţie [2, 121-127]. Treptat interesul faţă de politologie începe să fie activ manifestat de parti­de­le şi formaţiunile social-politice, Parlament, Guvern şi Preşidenţie, de tineret şi ma­sele largi de oameni… (În 1992 este creată Asociaţia politologilor din Mol­do­va, iar la începutul lui ianuarie 2004 este înregistrată de către Ministerul de Ju­stiţie Asociaţia Ştiinţei Politice moldoveneşti. Putem spune că politologia în Re­publica Moldova are o istorie foarte scurtă, începînd cu 1989, dar a reuşit să realizeze un salt considerabil în dezvoltare, devenind membru cu drepturi de­p­li­ne în comunitatea ştiinţelor sociale. Se merită de menţionat din această perspectivă, în deosebi eforturile deo­se­bi­te ale primului şef Catedră de Politologie, A.Zavtur, care prin autoritatea sa de cercetător ştiinţific, pedagog, academician, dar şi ca talentat administrator a ţi­nut pept tuturor încercărilor timpurilor tumultoase ale tranziţiei şi a reuţit nu nu­mai să păstreze catedra, dar şi s-o promoveze ca una de frunte la nivel de in­sti­tu­ţie şi republică. În această ordine de idei se înscrie şi contribuţia enormă a celui de al doilea şef de catedră, în perspectivă rector al Universităţii de Stat, doctor habilitat, pro­fe­sor, academician, în prezent ambasadorul Republicii Moldova în Italia, Gh. Ru­snac, care în timpuri grele pentru catedra şi ştiinţa politică moldovene­ască, pentru întrega societate, a reuşit să le extindă spaţiul de influenţă asupra vi­e­ţii şi spiritualităţii politice, contribuind personal la constituirea Facultăţii Relaţii Inte­r­naţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, permanent promovînd imaginea ca­tedrei şi facultăţii ca unităţi de frunte ale învăţămîntului universitar. Dezvoltarea politologiei ca ştiinţă şi ca disciplină ştiinţifică în Moldova a ne­cesitat crearea sistemei naţionale de pregătire a cadrelor în domeniul ştiinţei politice. Universitatea de Stat din Moldova a fost prima instituţie, care în 1993 a în­matriculat o grupă academică de studenţi în bază de buget cu specializarea «is­toria şi politologia» în cadrul facultăţii de istorie. Mai apoi, în 1994 în com­po­nenţa facultăţii de istorie a fost deschisă secţia «ştiinţe politice», unde stu­de­n­ţii puteau să se specializeze în «politologie şi istorie», «politologie şi drept», «relaţii internaţionale». In asa mod, la Universitatea de Stat din Moldova apare catedra de poli­to­lo­gie (una dintre primile în fosta URSS), se întroduce ca disciplină obligatorie apa­rte de studiu cursul normativ de Politologie. Pe parcursul anilor catedra a suferit diverse modificări. Începîndu-şi acti­vi­tatea ca o specializare în cadrul facultăţii de istorie a USM, va sta la baza unei din cele mai de frunte şi prestigioase facultăţi a USM – Facultatea Relaţii In­ternaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, creată la initiativa rectorului de atunci a Universităţii, profesorului Gh.Rusnac la 30 iunie 1995. In timpul ce s-a scurs au fost pregătiţi un număr considerabil de specialişti de înaltă calitate. Din rîndurile absolvenţilor catedrei au crescut deputaţi, de­cani, şefi de catedră, diplomaţi, oameni şi analişti politici, specialişti în teh­no­lo­gii politice. Majoritatea lor lucreaza cu succes în şcolile şi liceele din satele şi oraşele republicii, alţii – în centre universitare, instituţii de cercetări ştiinţifice, ana­lişti politici şi consilieri ai preşedintelui Republicii şi în cadrul partidelor politice, specialişti în tehnologiile politice în campaniile electorale [3, 365-369]. Profesorii au depus un lucru enorm pentru a pregăti cursurile universitare, ma­nuale, monografii originale, suporturi de curs, ghide metodice, programe ana­litice la cursurile normative şi speciale şi alte materiale didactice. În pregă­ti­rea acestor materiale au fost aplicate experienţa facultăţilor din cadrul Uni­ve­r­sităţii de Stat, dar şi a multor universităţi din Romănia, Rusia, Europa, America etc. Membrii catedrei au desfăşurat an de an o bogată activitate ştiinţifică, care s-a concretizat în sute de lucrări originale, publicate multe din ele în Analele Şti­inţifice ale USM, seria «Ştiinţe socioumane», dar şi în alte reviste de profil din ţară şi străinătate. În timpul de faţă s-a format un colectiv unit, bine pregătit, în mare parte din foşti absolvenţi ai facultăţii, un colectiv de profesionişti de o înaltă calificare, in­­clusiv doctori habilitaţi, profesori universitari (Gh.Rusnac, V.Moşneaga, V.Sa­­ca şi I.Sandu), doctori în ştiinţă (printre care merită menţionaţi - V.Cujbă, decanul facultăţii, Iu.Gorincioi, T.Spinei, T.Turco, V.Stan, A.Solcan, R.Tanasă, R.Svetlicinîi, V.Andrieş, A.Peru-Balan, A.Zubco, D.Bencheci, N.Ţveatcov, V.Be­­vziuc, M.Iaţco, I.Bucataru, A.Margarint, A.Morozan, M.Bulova ş.a.), do­c­toranzii A.Gorban, E.Ceban, N.Putina, O.Burdila, ş. a. Pilonii pe care se bazează organizarea eficientă a procesului instructiv-dida­c­tic la catedra Ştiinţe Politice sunt atît publicarea materialelor metodico-dida­c­tice, cît şi a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice. Culegerea «Moldoscopie (Pro­­bleme de analiză politică)» a devenit deja cartea de vizită a Catedrei Ştiinţe Politice a USM, întruchipînd din plin substanţa cercetării şi tradiţiei politologice şi fiind unica în felul său culegere în care se generalizează pe larg practica so­ci­al-politică a Moldovei, atît în termeni de politică internă, cît şi de politică ex­te­r­nă [4, 170-178]. Rezultatul acestor cercetări, după părerea savanţilor Gh.Rusnac şi V.Saca [5, 148-158] au un caracter triplu: ştiinţifico-informativ, instructiv-di­da­ctic şi practic, punînd astfel accentul pe îmbinarea potenţialului praxiologic şi teoretic al politologiei. Astfel, majoritatea publicaţiilor se finisează cu concluzii şi recomandări la adresa factorului politic de decizie, partidelor politice şi altor organisme politice în vederea reevaluării situaţiei social-politice din ţară. Se ce­re de menţionat, că aceste intense şi permanente căutări ştiinţifice, atitudini cre­a­tive de valorificare a obiectivelor investigate, entuziasmul ştiinţific constant, de­monstrat de autorii a revistei «Moldoscopie (Probleme de analiză po­li­ti­că)» a fost posibil datorită poziţiei active a coordonatorului culegerii date, Om emerit al republicii, doctor-habilitat, profesor universitar, şeful catedrei Ştiinţe Po­litice a USM, V.Moşneaga, care a susţinut şi a mobilizat în permanenţă inte­re­sul colaboratorilor catedrei faţă de ştiinţă, a manifestat o atitudine constantă în perfecţionarea culegerii şi a prezentat exemplul viu de urmat ca savant-politolog şi pedagog, ducînd faima ştiinţei politice moldoveneşti dincolo de hotarele ţării. Munca asiduă a dlui Moşneaga de a «împăingeni» multiple relaţii de prietenie cu diverse Universităţi din Europa şi America, Rusia şi ţările CSI a contribuit atît la promovarea pozitivă a imaginii Ştiinţei Polidice moldoveneşti, cît şi la de­schiderea multiplelor posibilităţi de cunoaştere a rezultatelor cercetărilor poli­to­logice internaţionale de către cercetătorii moldoveni, de participare a acestora la diverse congrese şi conferinţe internaţionale. Un pas esenţial în recunoaşterea comunităţii politologice autohtone a fost alegerea profesorului V.Moşneaga, şef-catedră Politologie, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, USM în calitate de moderator la Masa Rotundă cu Statut Per­ma­nent în 2004 [6, 16-26]. Ca pedagog şi cercetător energic, prof. V.Moş­ne­aga neostenit este permanent în căutarea sponsorilor pentru desfăşurarea cercetărilor şi conferinţelor ştiinţifice, găsind ajutorul filantropic al diverselor fonduri din Germania, SUA, Rusia, Belarusi şi alte ţări în desfăşurarea diverselor conferinţe ştiinţifice şi publicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, făcîndu-le accesibile comunităţii politologice autohtone şi internaţionale [7, 26]. Tematica cercetărilor ştiinţifice efectuate de personalul didactic al catedrei Ştiinţe Politice sunt foarte largi (mai mult de 40 de teme ştiinţifice abordate) şi sunt îndreptate spre realizarea temelor prioritare condiţionate de problemele stri­ngente ale societăţii moldoveneşti: problemele migraţiei interne şi externe, si­s­temul şi procesul electoral, raportul drept-politică, problemele renovării naţi­o­nale, politicii sociale, conflictului social-politic, interesului şi relaţiei politice, fa­ctorului de putere de tip moldav etc. Dezvoltarea în continuare a cercetărilor politologice a determinat crearea la­boratorului ştiinţific «Sociologie politică» (ianuarie 1994) pe lîngă catedra de po­li­to­logie. Formarea unei structuri organizaţionale unice «catedră-laborator» a permis concentrarea şi aprofundarea cercetărilor politice la Universitate, conso­li­darea caracterului lor neîntrerupt şi sistematic [7, 14]. O asemenea structurare este în conformitate cu practica mondială în con­ce­n­trarea cercetărilor în centrele universitare, asigură un dinamism sporit în dez­vo­ltarea ştiinţei, în implicarea tineretului talentat în aceste cercetări. Procesul de instituţionalizare a politologiei ca ştiinţă politică şi disciplină di­dactică în Universitatea de Stat din Moldova şi în ţară în genere şi-a atins scopul. Politologia a devenit un fenomen important în sistemul de învăţămînt su­perior al Republicii Moldova. Analiza politică, marketingul politic, con­sa­l­tingul şi menedjmentul sunt componente necesare ale activităţii structurilor de stat şi de partid, şi deaceea ştiinţa politică este tot mai mult întrebată şi con­su­l­ta­tă în statul democratic independent Republica Moldova. În această ordine de idei, un aport deosebit ca pioner dar şi flagman al ştiinţei politice moldoveneşti pe drept î-l are catedra Ştiinţe Politice a Facultăţii Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii de Stat din Moldova. Parafrazînd cuvintele poetului, Luceafărului poeziei romăneşti – M.Eminescu – la cei 20 de ani îi doresc Ştiinţei Politice Moldoveneşti şi în primul rînd catedrei Ştiinţe Po­litice  «La trecutu-ţi mare, mare viitor!» [8]. Acum, cind s-au perindat deja primii ani ai secolului XXI-lea din mileniul trei, civilizaţia umană pur şi simplu nu are alternativă decît să accepte şi să me­a­r­gă pe o singură cale – cea a progresului social ireversibil, prioritatea revenin­-du-i, bineînţeles, tineretului, care este cel mai receptiv şi deschis spre o lume pe care şi-o doreşte şi sigur o va edifica [9, 3-8]. BibliografieRusnac Gh., Moşneaga V. Ştiinţa politică în Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Partea II. – Chişinău, USM, 1993.Strah D. Problema predării ştiinţei politice: aspecte istorice, organizatorice şi metodice. // Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Partea V. – Chişinău, USM, 1995.Moşneaga V., Rusnac Gh., Strah D. Studiile politologice în pas cu timpul. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. – Chişinău, USM, 1996.Moşneaga V. Cercetări politologice în Universitatea de Stat din Moldova: viziuni generale. // Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Partea VIII. – Chişinău, USM, 1997.Saca V., Rusnac Gh. Cercetare şi tradiţie politologică: la 10 ani ai «Mol­do­scopie (Probleme de analiza politica)». // Moldoscopie (Proble­me­le analizei politice). Partea XXI. – Chişinău, USM, 2003.Tanasă R. Ştiinţa politică în Republica Moldova. // Moldoscopie (Pro­bleme de analiza politica). Nr.3 (XXVII), 2004. – Chişinău, USM, 2004.Мошняга В., Цуркан В., Руснак Г. Институционализация политологии как учебной дисциплины в Республике Молдова. // Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Partea XXIV, 2004. – Chişinău, USM, 2004.Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romănie: www.romanianvoice.com/poezii/poeti/eminescu.phpNoi dimensiuni ale vocaţiei educaţionale şi ştiinţifice a Universităţii de Stat din Moldova în contextul cunoaşterii şi realizării obiectivelor pro Bologna (Raportul anual al rectorului USM la şedinţa Senatului din 25 octombrie 2005. // Analele Ştiinţifice ale USM, seria «Ştiinţe socioumane”. Vol. I. Chi­sinau, USM, 2006. Mosneaga V. Political science in Moldova: Beginnings of integration in the European research network. // Political Science in Central-East Europe. Di­versity and Convergence. – Leverkusen Opladen, Barbar Budrich Publi­shers, 2010, pp.193-207Prezentat la redactie la 2 iulie 2010Recenzent – Valentina STAN, doctor in stiinte politice, conferentiarCompartimentulGuvernarea politică şi administra­rea publică^ POLITICILE PUBLICE DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE: DIFICULTĂŢI ŞI TENDINŢEMariana IAŢCORepublica Moldova, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi Administrative, Catedra Ştiinţe Politice Lector, doctor în stiinte politiceThis article treats the complexity of the public policies in the social pro­te­c­tion. Knowing the fact that this process is facing a lot of difficulties, they should be known and avoided by the public actors, involved in social security. At the same time, the implementation of policies consists of the choice of instruments used by the government to realize public policies. The choice of public policy in­struments is linked to a diversity of factors and criteria analysed in this ar­ti­cle. The purpose of article is to underline the complexity of the im­p­le­mentation of public policies and the choice of public policy instruments. In this article, we tried to bring examples of implementation of public policies in the situation of the European Union. Obiectivul fundamental a prezentului articol este de a identifica tendinţele ce caracterizează politicile sociale la începutul secolului XXI în cadrul Comu­nităţii Europene. În opinia autorului G.Rodriguez Cabrero, politicile din ultima perioadă tind spre o diminuare a intensităţii sistemului de protecţie în favoarea capitalizării faţă de sistemul de redistribuire socială [5, 135-152]. Acest moment se explică prin amplificarea fraudelor şi creşterea exigenţile responsabilităţii in­dividuale, fapt deja evident în unele politici europene care urmăresc con­soli­da­rea rolului familiei ca entitate a protecţie sociale. Tendinţele de privatizare a sistemului de protecţie socială nu a rămas la sfî­r­şi­tul agendei europene, deşi sunt limitate din cauza fricii faţă de reacţiile sociale – conflicte, proteste pe care le poate genera, ceea ce ar presupune delegitimarea politicilor şi nesusţinerea politică a acestora. În ceea ce priveşte sistemul de securitate socială, Uniunea Europea nu pre­ti­n­de de a armoniza regimurile statelor membre, ci doar se responsabilizează de a coordina diversele regimuri şi de a garanta drepturile persoanelor ce se depla­se­a­ză pe teritoriul statelor miembre. Deoarece, fiecare stat miembru este res­pon­sa­bil de organizarea şi finanţarea propriului sistem de protecţie socială. Adică, de­cizia cine trebuie sa fie asiguraţi, ce prestaţii sociale le corespund, în ce condiţii, cum se calculează aceste prestaţii şi care este volum de cotizare, este com­pe­te­nţa autorităţilor fiecărui stat miembru. Actualmente, ar fi imposibilă armonizarea regimurilor, datorită diferenţelor între nivelurile de viaţă ce există între statele membre a Uniunii Europene, pre­cum şi între statele recent încorporate în spaţiul comunitar. În acelaşi timp, exi­s­tă ţări cu un nivel de viaţă similar, dar care au un sistem de protecţie socială di­fe­rit, reieşind din tradiţiile culturii naţionale şi de preferinţele diferitor state euro­pene. În faţa dificultăţilor pentru a obţine o armonizare în legislaţia socială, în acest sens rezoluţiile europene adoptă expresia „de convergenţă” iar statele me­mbre trebuie să abordeze măsurile ce se iau spre un punct de vedere comun [3, 166]. În această ordine de idei autorul A.Montoya afirma că „formula europeană a securităţii sociale nu este de a obţine uniformitatea, ci coeziunea, instrumentată nu pe baza unei reglementări unice, ci a unor obiective sociale pe care fiecare ţa­ră să le realizeze conform proprilor criterii şi mijloace tehnice” [4, 31]. Dispoziţiile comunitare în materie de coordonare a regimurilor de securitate socială a statelor membre sunt expuse în Regulamentul 1408/71 şi în Regu­lame­n­tul de aplicare 574/72, care stabilesc normele şi principiile comune ce trebuie să le respecte toate autorităţile naţionale din statele membre. Acestea garantează că legislaţiile naţionale diverse nu vor penaliza persoanele ce exercită dreptul său la deplasare şi la şedere în Uniunea Europeană, corectează aspectele legi­s­la­ţiilor naţionale ce pot avea efecte nedorite pentru persoanele migranţi de muncă şi familiile lor. Obiectivul lor principal este de a proteja cetăţenii europeni care muncesc, locuiesc în alt stat miembru. În acest sens, obiectivul dat se centrează pe următoarele momente:asigurarea igalităţii în tratarea persoanelor migranţi de muncă cu cetăţenii statutului unde sunt asiguraţi social;a evita pierderea avantajelor din drepturile acumulate în perioadele de co­n­tribuţii, plecînd la muncă în alt stat miembru, fiind asigurat de legislaţia socială a statului membru;a garanta persoanelor migranţi de muncă şi familiilor lor să beneficieze de dreptul la prestaţiile sociale indefirent de statul membru în care se află; Este cert că organizaţiile ce grupează diverse state europene precum: Comi­sia Europeană, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social, Comitetul pentru Forţa de Muncă, Consiliul Municipiilor şi Regiunilor din Europa, Fede­ra­ţia europeană a ONG-urilor, realizează planuri şi recomandări importante cu privire la protecţia socială, ce au o pondere majoră în planificarea politicilor so­ci­ale naţionale a fiecărui stat membru. Expresia „modelul social european” a fost şi este deseori folosit în diverse documente a Uniunii Europene, în pofida faptului ca „socialul” continuie să fie considerat „ruda săracă” a construcţiei europene. Amintim că, construirea unei Europe unite s-a proclamat explicit reieşind din interesele economice. Socialul se considera în acest model ca complementar a rezultatului politicilor eco­no­mi­ce comune [7, 112]. Valorile împărtăşite care fac parte din acest model social european sunt ex­pu­se în Cartea Albă şi în mod fundamental sunt: democraţia şi drepturile omu­lui, negocierile colective libere, economia de piaţă, egalitatea şanselor pentru toţi, asistenţa socială şi solidaritatea. Un element comun a politicilor sociale a tuturor statelor membre a Uniunii Europene este în special protecţia socială divizată în două blocuri: cel a pensii­lor – constituind aproape jumătate din cheltuielile sociale în statele membre şi cel a prestaţiilor de şomaj, fiind în unele state europene foarte înalt [5, 145]. Efectele redistribuirii sociale s-au observat imediat, fiind evidentă reducerea sărăciei în rîndurilor persoanelor în vîrstă, deşi mai există niveluri scăzute de bunăstare la beneficiarii de pensii necontribuabili, datorită cantităţii valorice jo­a­se. În privinţa situaţiilor de şomaj, rezultatele depind deseori de conjunctura eco­nomică a ţărilor europene. Astfel, în cazul Spaniei şi Italiei cu un numar mare de şomeri, abordarea politicilor reiese din momentele de criză economică şi politica de asistenţă. Anul 2000 a fost marcat de o cotitură importantă în politicile sociale euro­pe­ne, fiindcă la Summitul din Lisabona (iunie, 2000) se adoptă strategia pentru perioada 2000-2010 cu obiectivele de a atinge o economie competetivă şi dina­mi­că, dezvoltarea durabilă, locuri de muncă şi coeziunea socială, determinînd necesitatea de a lupta contra exclusiunii sociale, ceea ce presupune un progres im­portant în politica sociala europeană comună. Aşa zisa Strategie de la Lisabona, se axează pe zece aspecte, dintre care tre­buie să evidenţiem măsurile îndreptate spre modernizarea protecţiei sociale, ce se concretizează în obiectivul eradicării sărăciei în cadrul Uniunii Europene îna­in­te de anul 2010, cu acţiuni referitoare la dezvoltarea pieţii muncii şi a ac­ce­su­lui la resurse pentru toţi cetăţenii europene, prevenirea riscurilor de excludere so­cială, activităţi în favoarea persoanelor vulnerabile şi mobilizarea tuturor age­n­ţilor sociali implicaţi [6, 111]. Această nouă Strategie se discută la Summitul de la Nice din dicembrie 2000, unde se aprobă aplicarea Planurilor Naţionale de Incluziune Socială ce tre­buiau să se aprobe de toate statele membre pînă în iunie 2001. De asemenea se aprobă Agenda Socială Europeană pentru anii 2001-2005 şi se obţine statutul ju­ridic formal a Comitetului de Protecţie Socială, format din doi membri a Co­mi­siei Europene şi cîte unul din fiecare stat membru, constituinduse ca un organ consultativ pentru promovarea cooperării între statele membre a Uniunii Euro­pe­ne în domeniul politicilor de protecţie socială. Conţinutul Agendei Sociale Europe desemnează obiectivele de bază a poli­ti­cii sociale europene în domeniul protecţiei sociale, care se vor concretiza mai departe la întîlnirea Consiliului European la Stolckolm. Acestea fiind:stimularea pieţii muncii, dînd prioritate politicilor active, încurajînd renta­bi­litatea muncii, prin subestimarea dependenţii faţă de opţiunea şomajului;obţinerea unui sistem de pensii consolidat şi valabil din punct de vedere fi­na­nciar;promovarea incluziunei sociale pentru cei excluşi social, stimulînd acţiuni sociale pentru persoanele dependente;garantarea viabilităţii unei asistenţe medicale de calitate, o gestiune mai efi­cientă a cheltuielilor în această sferă; Astfel, în acest moment o serie de procese decurg şi se completează în ace­laşi sens: Strategia de la Lisabona este un cadru general care se desfăşoară prin intermediul Strategiei de la Luxemburg pentru subiectele referitoare la ocuparea forţei de muncă, Agenda Socială de la Summitul din Nice se referă la protecţia so­cială şi Strategia de Goteborg care dezvoltă aspectul mediului ambiental de la Summitul din Lisabona, promovând dezvoltarea durabilă. Paralel la aceste măsuri de tip social, altele cu caracter economic cu trans­ce­n­denţă în domeniul social sunt motive de recomandare din parte Uniunii Euro­pene aprobate în iunie, 2002, de către Comisia Europeană. În mod concret, de exe­mplu pentru Spania se evidenţiază ca piloni fundamentali susţinerea siste­mului de pensii, diminuarea şomajului, creşterea ocupării forţei de muncă pe­n­t­ru femei, productivitatea şi controlul inflaţiei. Fiindcă, la toate aceste subiecte, Spania are un deficit, referitor la măsurile europene. În legătură cu măsurile necesare ce vor trebuie să fie luate pentru a asigura bu­năstarea socială în ansamblul Uniunii Europene, în continuarea vom presenta două idei importante a autorilor M.Castells şi G.Esping-Andersen. Astfel, M.Castells în legătură cu noile caracteristici a societăţii informaţio­na­le recomandă o serie de măsuri îndreptate spre combaterea a două probleme principale: stimularea noilor surse de producere economică şi recompunerea stra­­tificării sociale ameninţată de individualismul sălbatic şi de marginalizarea unor sectoare semnificative din societate. Aceste măsuri ar fi:intervenţia statului în condiţiile sociale de producere, în sistemul de edu­caţie şi instruire pentru a face posibil autoprogramarea permanentă în faţa schi­m­bărilor tehnologice;reformarea pieţei muncii, prin reducerea orelor de muncă şi prin urmare re­ducerea salariilor, aceastea fiind compensate prin salarii indirecte, şi crearea lo­curilor de muncă substituitive;o nouă politică pentru ciclul de viaţă şi în special pentru perioada de îm­bă­trănire: a menţine forţa de muncă pe toată durată de timp posibilă, servicii de în­grijire care să elimine cheltuilile pentru ospitalizare şi medicamente; relegitimarea instituţiilor de solidaritatea prin descentralizarea lor şi pa­rti­ci­parea activă în elaborarea politicilor din partea cetăţenilor;amplificarea mecanismelor de solidaritate socială în societatea civilă, ceea ce presupune abordarea problemelor din partea proprii societăţi, fără dimu­nua­rea responsabilităţii statului [1]. Aceste măsuri ar ajuta la evoluţia Statului bunăstării spre Statul „mu­nci­to­resc” precum îl denumeşte autorul. Această recuperare se poate realiza doar în zo­nele de maxim contact între Stat şi societatea civilă, adică administraţia locală şi regională. Aceştea ar fi cei care ar putea articula socialul, cultura teritoriului lor şi geometria variabilă a economiei globale. Din partea sa G.Esping-Andersen realizează o importantă contribuţie prin in­termediul unui program de cinci puncte, ce are ca obiectiv garantarea com­pe­ti­vităţii economiei europene, menţinând coeziunea socială. Propunerea sa reiese din armonizarea pieţii muncii, o mai bună utilizare a capitalului uman şi o reor­ga­nizare a investiţiilor în protecţia socială, în măsura necesară de a reduce la minim sărăcia şi de a maximaliza posibilităţile indivizilor. Programa sa constă în următoarele:A maximaliza rolul femeie. Munca femeii ar aduce două beneficii impor­ta­nte: o îmbunătăţire a economiilor familiare ceaa ce ar servi ca suport pentru po­sibile insegurităţii de muncă, şi externalizarea serviciilor pe care femeile le realizează în familie, ceea ce va dezvolta noi forme de ocupare a locurilor de mu­ncă;Eradicarea sărăciei infantile. Sărăcia în primii ani din viaţa persoanelor pro­voacă o diminuare a educaţiei şi creşte riscul de dependenţă de prestaţiile so­ciale pentru generaţiile viitoare. Politicile de protecţie a familiei trebuie sa de­vi­nă un subiect public;Eradicarea pensionării obligatorii. Autorul pledează pentru o pensionare fle­xibilă, care să contribuie la mai mulţi ani de cotizare din partea persoanelor în vî­rstă şi să protejeze tinerii care încep mai tîrziu viaţa de muncă. Preocuparea pe­ntru cheltuielile ce presupun menţinerea sistemului de pensii continuie să fie principală în majoritatea ţărilor europene: Germania, Franţa, Austria, Italia me­n­ţin deschise aceste sisteme pentru o ulterioară redefinire a lor, prin flexibilizarea vîrstei de pensionare şi prin mărirea perioadei de calcul a pensiilor. Fără indo­i­a­lă că aceste măsuri deja au unele contestaţii sociale din partea cetăţenilor.O combinare nouă a relaţiei muncă-odihnă. Actuala este una rigidă şi im­pu­să, susţine autorul. Ar trebuie de lăsat să decidă cînd şi cum să se întrerupe pe­rioada de muncă, aceasta fiind o profundizare a libertaţii omului. Autorul fi­ind părtaşul idei relansării sistemului de odihnă în rate, considerând că intro­du­cerea pensionării obligatorii la 65 de ani este una învechită;O redefinire a egalităţii. Sărăcia sau excluziunea socială pot fi depăşite, dar totuşi există grupuri de populaţie care rămîn în starea de sărăcie. Educaţia, ca­pacităţile cognitive şi reţele familiare şi solidaritatea sunt cele mai bune ga­ranţii în faţa „căpcănii sărăciei”. Pentru aceasta strategiile de instruire pe par­cu­r­sul întregii vieţi unite la sistemele de garanţei a veniturilor şi resurselor de bază, trebuie să fie pilonii principali care să corespundă la restructurarea sistemului de protecţie socială în viitor [2]. În legătură cu viitorul şi valorificarea politicilor sociale europene G.Rodri­gu­ez Cabrero susţine un diagnostic ceva mai pesimist, considerând că le ca­ra­c­te­rizează depedenţa de integrarea economică, subordinarea politicilor sociale sta­tale şi reducerea rolului de regulare în statele miembre. Rolul jucat pînă acum de Uniunea Europeană, chiar dacă a dat rezultate în do­menii ca mobilitatea persoanelor, politicile gender, sănătăţii muncii sau for­mă­rii profesionale, nu a obţinut progrese importante în alte sfere precum descri­mi­narea sau combaterea sărăciei. Persistenţa diferitor modele de Stat al bunăs­tă­rii în Uniunea Europeană şi fragilitatea politicii sociale comune lasă de gindit la un viitor, care se prezintă plin de tensiuni şi contradicţii, pe care numai prin ca­pa­citatea de coordonare şi de învăţare reciprocă va putea fi depăşit. La final, din acest punct de vedere, modelul social european este un obiectiv de lungă durată, a cărui prelungire nu poate rămîne exclusiv în mîinele guve­rne­lor naţionale, nici a Comisiei Europene, ci a societăţii civile europene, a organi­za­ţiilor sindicale şi sociale care promovează dezvoltarea unui ansamblu de dre­p­turi sociale care să nu garanteze numai venituri minime, ci şi sa asigure să­nă­ta­tea publică, locuiţe, educaţia, şi ocuparea forţei de muncă într-un sens larg. To­a­te acestea ar presupune depăşirea unei protecţiei sociale asistate şi avansarea spre extinderea şi profundizarea drepturilor sociale în cadrul Uniunii Europene. În acest sens, pentru Republica Moldova, politicile sociale trebuie să avan­se­ze în pasul schimbărilor ce au loc în spaţiul european. Numai datorită unei gî­n­diri strategice şi pragmatice guvernarea autohtonă va reuşi promovarea unor po­litici sociale reuşite, capabile să răspundă problemelor din cadrul societăţii Re­publicii Moldova. Iar politicile sociale europene să constituie o sursă de re­fe­ri­nţă şi de experienţă în elaborarea şi implementarea politicilor sociale din Re­pu­blica Moldova.Bibliografie:Castells M. Futuro del Estado del Bienestar en la sociedad informacional. // Giner S., Sarasa S. (eds.) Buen gobierno y política social. – Barcelona, Ariel, 1997, p.173-189Esping-Andersen G. La reconstrucción de los Estados del Bienestar en Europa. // Herley J.A., Jimeno J.F. Mercado de trabajo, inmigración y Es­ta­do del Bienestar. - Sevilla. Fedea, 2000, p.78-95Estvill J. Políticas sociales actuales y futuras frente a la exclusión en Euro­pa. // Alemán C., Garcés J. (coord.). Política Social. - Madrid, McGraw-Hill, 1997Montoya A. El modelo social europeo y los sistemas de protección social en los países de Latinoamérica y el Caribe. - Ministerio de Trabajo y Asuntos Sociales, Madrid, 2003Rodriguez Cabrero G. El Estado del Bienestar: pautas evolutivas y reest­ru­c­tu­racion institucional. – Barcelona, Ariel Ciencia Politica, 1998. p.135-152Rodriguez Cabrero G. El desarrollo de la Política social en la Unión Euro­pea. // Rodríguez Cabrero G., Sotelsek Salem D. (eds.) Apuntes sobre Bie­ne­star Social. - Universidad de Alcalá, 2000Vila L. Política social europea. // Alemán C., Garcés J. (coord.). Política Social. - Madrid, McGraw-Hill, 1997Recenzent – ^ Igor BUCĂTARU, doctor în stiinte politice, conferentiar compartimentulSociologia politicăefectele comunicării asupra formării comportamentului electoralVictoria BEVZIUCRepublica Moldova, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Relaţii Internaţionale, ştiinţe Politice şi Administrative, Catedra ştiinţe Politice Doctor în ştiinţe politice, lectorThis article explores the influence of media on elective behavior. Studying the elective behavior phenomena as the expression of the political and demo­c­ra­tic pluralism requires a changing of the accent from the everyday reality to the perspectives, from present to future. The tendencies that have been mani­fe­s­ted in the contemporary elective system and their legal way of evolution that are shaping up, can stand for a starting point in the process of evaluation regarding the place and the role of the mass-media in developing the public opinion and forming the elective behavior.Calitatea reprezentării politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide şi de modul de formare a guvernului. Dar crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor instituţii alese rămîne sistemul electoral. De-a lungul ciclurilor electorale, rolul media în cristalizarea opiniilor şi in­fo­rmarea publicului s-a modificat şi a evoluat constant. Televiziunea publică a deţinut pentru un deceniu supremaţia, din perspectiva monopolului informaţiei. Datorită capacităţii sale de acoperire naţională a semnalului de emisie şi subse­c­vent notorietăţii sale în industrie, TVM a asigurat platforma de comunicare cea mai importantă, atît pentru candidaţi cît şi pentru alegători. Odată cu apariţia co­m­petitorilor din sectorul comercial, publicul a migrat în decurs de un deceniu spre alte canale TV dedicate comunicării politice, în special în perioada campa­ni­ilor electorale. În paralel cu pierderea credibilităţii şi a monopolului de recap­ţie la nivel naţional de către TVM, odată cu dezvoltarea tehnologiei, domeniul s-a segmentat şi echilibrat, inclusiv din perspectiva accesului liber la timpii de an­tenă. În ultimii, potenţialul de influenţare a conştiinţei publice prin interme­di­ul dezbaterilor politice a fost speculat de diferiţi investitori economici, preo­cu­paţi de dezvoltarea business-ului media în interes personal şi, ulterior, politici. Considerăm 1944 ca fiind anul de naştere a erei moderne pentru abordările sociologice ale comportamentului electoral deoarece în acest an P.Lazarsfeld şi colegii săi de la Bureau of Applied Social Research, Columbia University, au pu­blicat primul studiu de inspiraţie academică al unei campanii electorale în ca­re obiectul investigaţiei era constituit de alegătorii individuali [1, 15]. O ideie fundamentală a şcolii de la Columbia a fost că atributele sociale sunt importante nu pentru că ele s-ar traduce direct şi deterministic într-un set de interese şi, în consecinţă, de preferinţe, ci mai degrabă pentru că ele lo­ca­li­ze­a­ză indivizii în structura socială, influenţînd astfel modul de expunere al ace­sto­ra la informaţia politică [2, 209]. Înţelegerea comportamentului electoral în cadrul contextului politic şi social în care acesta este inclus este o problemă foarte bine înscrisă în tradiţiile socio­lo­giei politice descrise de Key, Lazarsfeld şi alţii. Un număr semnificativ de lu­c­rări care investighează votul se adresează problemelor contextelor şi reţelelor în care sunt incluşi electorii şi chiar dacă există suprapuneri semnificative în stu­diul contextelor şi al reţelelor, acestea oferă totuşi instrumente conceptuale di­ferite în înţelegerea impactului structurii sociale asupra politicului. Studiile mai recente s-au concentrat asupra relaţiilor dintre reţele şi contexte, dar aceasta presupune ca ele să fie înţelese ca fiind constructe separate [2, 210]. Un alt punct de interes în primele studii realizate la Columbia University 1-au constituit efectele mediatice asupra cetăţeanului şi asupra alegerilor sale indi­vi­duale. Unul dintre scopurile ştiinţelor comunicării, poate cel mai important, es­te de a cerceta influenţa comunicării asupra comportamentului indivizilor sau a publicului. Din această perspectivă, putem distinge, la fel cu alte ştiinţe, între mai multe dimensiuni ale ştiinţelor comunicării. În cazul dimensiunii descrip­ti­ve se au în vedere cazuri concrete de influenţare a comportamentului prin the­nici de comunicare, cum ar fi investigarea efectelor unei campanii electorale asu­pra repartiţiei voturilor. Dimensiunea explicativă presupune degajarea para­me­trilor implicaţi în relaţia comunicare – comportament şi formularea unor re­guli universale privind raporturile dintre aceşti parametri, aplicabile nu numai ca­zurilor trecute, ci şi situaţiilor viitoare. În plus, ştiinţele comunicării au o di­me­nsiune predictivă: pornind de la datele acumulate până la un anumit moment şi de la regulile explicative, se urmăreşte anticiparea efectelor tehnicilor de co­mu­nicare asupra comportamentului unui subiect individual sau public în viitor [3, 26]. În acest fel, rezultatele ştiinţelor comunicării sunt utile în stabilirea stra­te­giilor şi în planificarea campaniilor comunicaţionale de cele mai diferite ti­puri. În afara acestor rezultate ale ştiinţelor comunicării, acţiunea de modelare a comportamentului nu poate fi decât întâmplătoare, haotică şi ineficientă. Analog celorlalte ştiinţe, ştiinţele comunicării au nevoie de un model al obi­e­ctului lor de studiu, în cazul nostru, de un model al comportamentului. Acest mo­del trebuie să delimiteze parametrii cercetaţi şi să presupună relaţiile în care se află aceşti parametri în aşa fel încât să dea seama de datele obţinute prin ana­li­za descriptivă cât şi de o serie de principii pe care ştiinţele comunicării le ac­ce­p­tă de la bun început. Numai cu ajutorul unui asemenea model pot fi elaborate ex­plicaţii şi predicţii. De exemplu, astronomul, pentru a explica şi anticipa evo­lu­ţia unui corp ceresc, are în vedere diferiţi parametri ai acestuia, cum sunt ma­sa, luminozitatea, spectrul etc., iar apoi construieşte un model prin care para­me­t­rii respectivi sunt relaţionaţi. La fel, cercetătorul în ştiinţele comunicării, pentru a fi în măsură să explice sau să formuleze predicţii, trebuie să elaboreze modele al comportamentului subiecţilor avuţi în vedere, fie că sunt indivizi sau publi­curi. Ştiinţele comunicării trebuie să admită ipoteza comportamentului raţional. Dacă subiectul ar desfăşura acţiunile la întâmplare, atunci orice tentativă de a-l in­fluenţa ar fi sortită eşecului. De pildă, campania electorală nu are rost pentru alegătorul care dă cu banul pentru a vota unul din doi candidaţi. Comportamen­tul este raţional atunci când subiectul acţionează astfel încât să evite eroarea, re­s­pectiv, atunci când allege acele acţiuni care sunt conforme cu interesele sale. Prin urmare, comportamentul este influenţat de cunoştinţe, opinii şi atitudini sau combinaţii ale acestora, cum ar fi emoţiile şi sentimentele; toate acestea le numim stări de spirit. Comportamentul raţional este conştient. Acţiunile întrep­ri­nse în stare de nonconştienţă nu pot fi considerate raţionale deoarece nu sunt ur­marea unor raţionamente care au drept scop evitarea erorii. Asemenea acţiuni nu intră în sfera de preocupare a ştiinţelor comunicării. De pildă, acţiunile între­p­rinse sub efectul unor substanţe halucinogene sau acţiunile somnambulilor apa­rţin acestei categorii. Ajungem la concluzia că, un comportament raţional es­te determinat de stările de spirit în care se află subiectul la un moment dat, care se­rvesc drept fundament al premiselor raţionamentelor în urma cărora subiectul ac­ţionează. De aici urmează că, dacă dorim să modelăm comportamentul cuiva, trebuie să-i inducem acestuia stări de spirit corespunzătoare. De exemplu, dacă do­rim să obţinem voturi pentru un anume candidat, trebuie să-i oferim alegăto­ru­lui informaţii, pentru a-i modela cunoştinţele şi, totodată, prin metode de per­su­asiune, să-i modelăm opinia şi atitudinea faţă de candidatul avut în vedere. În mod raţional, dacă alegătorul va considera programul candidatului inutil sau chi­ar dăunător pentru interesele sale, nu-l va vota. Prin urmare, comportamentul raţional al subiectului poate fi influenţat prin modelarea stărilor de spirit ale ace­s­tuia. Problema formulată iniţial, a controlului comportamentului, se reduce la pro­blema formării stărilor de spirit. Astfel, conform celor de mai sus, soluţia acestei probleme presupune admi­te­rea unui model al stărilor de spirit. În această chestiune, ştiinţele comunicării tind să se subordoneze punctului de vedere determinist susţinut de psihologie, co­nform căruia, stările de spirit sunt determinate de factori externi. Formarea cu­noştinţelor, opiniilor sau atitudinilor este văzută ca un proces în care, dacă anu­miţi parametri externi au anumite valori, atunci subiectul intră în stări de spi­rit determinate, care nu depind de libera sa alegere. Totodată, prin deter­mi­na­rea acestor factori şi, în consecinţă, a stărilor de spirit, comportamentul devine de­terminat, adică răspunsul este funcţie de factorii psihic determinanţi: unei co­n­figuraţii determinate a factorilor psihic determinanţi îi corespunde un singur ră­spuns sau un comportament specific. P.Lazarsfeld şi colaboratorii săi au conceput o cercetare prin care se aşte­p­tau să releve puterea propagandei prin radio într-un context democratic: o cam­pa­nie electorală prezidenţială. Numai că, în loc să confirme ipotezele de plecare, aşa cum cercetătorii se aşteptau, cercetarea a scos în evidenţă o altă realitate, pe ba­za căreia avea să se constituie noul model al efectelor mesajelor media: „mo­delul efectelor minime” [4, 300]. Suporterii acestei idei afirmă că impactul mass-media asupra politicului este foarte probabil atenuat datorită unei serii de motive [2, 218].1) Cetăţenii nu dau suficientă atenţie mesajului mediatic, pentru ca acesta să-i afecteze.2) Mesajele sunt adesea contradictorii şi intermitente, şi au tendinţa să se anuleze reciproc.3) Procesele de la nivel individual - atenţia selectivă şi memorarea bazate pe predispoziţii politice preexistente - tind să distorsioneze mesajele mediatice şi să le anuleze astfel efectele. 4) Orice mesaj care găseşte o cale către individ a fost prelucrat în cadrul pa­t­ternurilor de interacţiune şi comunicare socială. Modelul efectelor minime ale mass-media aducea în plus câteva observaţii fo­arte importante: alegerile democratice permiteau, chiar încurajau, articularea pu­nctelor de vedere alternative. Lazarsfeld şi colegii săi au insistat asupra im­po­r­tanţei expunerii selective la mass-media. Aflându-se în faţa unei multitudini de surse de informare, cetăţenii nu sunt doar nişte receptori pasivi ai mesajelor me­dia, ci ei sunt capabili să discearnă între mesajele pe care le receptează, să le „fi­l­treze”, ascultând sau citind numai ceea ce îi interesează. Ideea expunerii selective la media a fost mai târziu dezvoltată într-un nou model al influenţei media: „modelul consumatorului” sau „modelul utilizării şi sa­tisfacţiei”. Acest model consideră cititorul, ascultătorul şi, în ultimele decade, te­lespectatorul ca fiind un participant activ în procesul de comunicare. Succint, acest model postulează ideea că nu este suficient să aflăm dacă cetăţenii „s-au ex­pus” la un anume mesaj politic transmis prin mass-media, ci este necesar să af­lăm de ce s-au expus la acel mesaj şi ce anume aşteptau să câştige din această experienţă [4, 301]. Modelul consumatorului se deosebeşte de modelul efectelor minime, prin faptul că nu exclude posibilitatea efectelor mediatice, însă cu me­n­ţiunea că: 1. mass-media, prin ele însele, nu sunt de obicei, cauze suficiente pentru efe­cte asupra audienţei 2. mesajul mediatic este numai una din sursele de influenţă, alături de alte su­rse. Efectele media sunt explicate aici „în termenii scopurilor, funcţiilor şi uti­lizărilor controlate de pattern-urile de selecţie ale receptorilor” [5, 159]. Studiile şi teoriile contemporane sau ulterioare focalizate asupra efectelor comunicării de masă au condus la noi dezvoltări ale modelului consumatorului. Dintre cele mai importante astfel de studii şi teorii amintim: [4, 302-303]Studiul realizat de J.G.Blumler şi D.McQuail în 1964 şi din care, de fapt, ul­terior a fost dezvoltată teoria propriu-zisă cu numele „uses and gratifîcation”. Ipoteza de plecare a cercetării a constituit-o presupoziţia existenţei unor efecte diferite ale expunerii la mesajele campaniei electorale în funcţie de: a. tipul de consumator media şi b. intensitatea opiniilor si atitudinilor politice ale diferitelor grupuri din au­di­enţă. Rezultatele cercetării au evidenţiat că grupurile din public mai puţin inte­re­sa­te de viaţa politică intră într-o relaţie puternică şi progresivă de schimbare a op­ţiunilor politice pe măsură ce se expun mai mult la mesajele media; 2. pub­li­cul utilizează „selectiv” media în funcţie de preferinţele si opiniile preexistente în­ceperii campaniei electorale [6, 185].Teoria despre „agenda setting” a media, dezvoltată de McComb si Shaw prin studiul campaniei electorale americane din 1972, conform căreia în decur­sul campaniilor electorale „programul” (agenda) dezbaterilor publice este fixat de media. Această teorie abordează interacţiunea dintre mass-media şi opinia pu­blică, fără însă a lua în considerare conţinutul propriu-zis al mesajelor. Ea es­te centrată pe rolul comunicatorilor în acţiunea şi procesul de mediatizare. S-a po­rnit de la ideea că influenţa mediatică nu înseamnă doar a spune oamenilor cum să voteze, ci este mai degrabă o influenţă asupra percepţiilor cetăţenilor de­s­pre importanţa pe care o au diferite probleme. Mai exact, ideea este că sub­i­e­c­te­le care se regăsesc în relatările mediatice ajung să fie considerate importante, şi astfel legătura dintre peisajul politic real şi obiectiv al subiectelor şi politicilor publice, pe de o parte, şi percepţiile oamenilor asupra acestui peisaj, pe de altă parte, depinde în mod fundamental de ceea ce este relatat în mass-media. Erbring şi colaboratorii săi au avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea ce­rcetărilor interesate de stabilirea agendei politice, prin încercarea sa de a de­mo­nstra existenţa unor „efecte mediatice condiţionate de auditoriu şi care sunt înglobate într-un model al relevanţei, specific pentru fiecare problemă” [7, 201]. Ei au arătat că percepţiile cetăţenilor asupra problemelor naţionale include o importantă componentă locală, explicată prin variaţia relatărilor din media. Chi­ar dacă luăm în considerare variabilitatea condiţiilor locale, tratarea diverselor probleme de politică publică de către mass-media locale are un impact puternic asupra a ceea ce oamenii consideră ca fiind important. În acelaşi timp, autorii arată că receptivitatea faţă de agenda mass-media depinde de cei care primesc mesajele, de preocupările şi preferinţele personale ale oamenilor. Această ul­ti­mă observaţie este deosebit de importantă pentru că vine în sprijinul unei te­n­di­n­ţe noi din sociologia politică - interesul pentru intersecţia dintre informaţia ofe­ri­tă de mediu şi preferinţele individuale ale cetăţenilor. În cazul comunicării so­ci­ale, cetăţenii încearcă să construiască patternuri de interacţiune socială care mi­nimizează şansele lor de a fi expuşi unor mesaje politice dezagreabile, iar în al­te situaţii, mesajele comunicate social sunt fie deghizate, fie percepute eronat pe­ntru a exagera congruenţa acestora [2, 220].Teoria „spiralei tăcerii”, formulată de E.Noelle-Neumann [8, 21], con­form căreia opinia publică se formează pe baza observării şi evaluării de către in­divizi a mediului lor social, prin gruparea opiniilor în două categorii: opinie majoritară şi opinie minoritară. Această teorie susţine că, atunci când îşi exp­ri­mă opţiunea, oamenii încearcă să se identifice şi să se alinieze opiniei pe care o consideră majoritară, din temerea de a nu rămâne izolaţi de restul oamenilor şi de a nu fi respinşi social. În acest proces, mass-media constituie principalul ele­ment de referinţă în exprimarea şi distribuirea opiniilor. Media sunt concepute ca un fel de „martori” ai distribuirii„opiniilor legitime”, fiind utilizate de in­di­vizi ca indicatori selectivi pentru a determina cine este în drept să vorbească public (opinii legitime) şi cine trebuie să rămână tăcut. Comunicatorii (media) sunt cei care au puterea de a decide şi de a defini ceea ce este „important” şi „le­gitim” în judecarea diferitelor evenimente sau situaţii ale vieţii publice. Exilul în mijlocul oamenilor Poate nu vă aşteptaţi ca o teorie despre comportamentul ele­ctoral să surprindă fragilitatea umană. La mijlocul anilor ‘60, cercetătoarea germană E.Noelle-Neumann a obser­vat că, deşi intenţiile de vot sondate prin chestionare au rămas aproape nes­c­h­i­m­bate de-a lungul campaniei electorale, în ultimul moment s-a constatat ralierea unui procent mic de alegători, indecişi, de partea formaţiunii pe care ei o percep ca fiind votată de cei mai mulţi. Acest comportament (care a dus la interzicerea prezentarii sondajelor de opinie în preajma alegerilor) este considerat “vârful”, ma­nifestarea cea mai vizibilă a unui fenomen care a fost denumit “spirala tă­ce­rii”. Comportamentul electoral este exponenţial pentru ceea ce numim opinie pu­blică: este public, are loc în cadrul unor dezbateri publice şi este poate sin­gu­rul prilej al omului de a se exprima în privinţa problemele de stat. “Votul tău co­n­tează” este sloganul prin care sunt invitaţi cetăţenii la vot, deşi la o aritmetică si­nceră adevărul este că “votul tău contează, deşi n-are nici o importanţă”. Din fe­ricire, oamenii nu suferă de luciditate. Nu raţiunea îl îndrumă la urne, ci me­ca­ni­sme mult mai rafinate, care ţin de domeniul psihosociologiei: votul nu exp­ri­mă doar legătura dintre cetăţean şi clasa politică, cât mai ales relaţiile acestuia cu restul societăţii, cu semenii săi. Ne exprimăm convingerile în mijlocul oame­ni­lor, ne alăturăm unor tabere, suntem ţinta influnţelor, părerile noastre politice sunt supuse aprobării sau criticii celorlalţi. Tocmai la această componentă psi­ho­sociologică se referă teoria spiralei tăcerii. Succint, cercetătoarea explică ra­li­e­rea de partea taberei percepute ca învingătoare prin teama noastră de izolare. Oamenii sunt preocupaţi permanent de opiniile celorlalţi. Receptarea unui anumit climat al opiniilor depinde de “semnele” (opiniile şi co­mportamentele exprimate în public) pe care indivizii le percep la cei din jur sau în mass-media. Atunci când nu sunt de acord cu majoritatea, oamenii pre­fe­ră să tacă (inhibându-şi unele comportamente şi renunţând la convingerile pro­p­rii), în timp ce tabăra adversă îşi manifestă fără reţineri convingerile. Se creează în acest fel o spirală a tăcerii: cei din tabăra mai puternică tind să se exprime tot mai curajos, în timp ce tabăra aflată în minoritate se exilează tot mai mult în tă­ce­re, astfel rezultând învingători şi învinşi. E.Noelle-Neumann consideră că tea­ma de izolare stă la baza acestui fenomen: „dacă are impresia că ceilalţi se în­de­părtează de el, individul suferă atât de mult, încât din cauza acestei sen­si­bi­li­tăţi poate fi condus cu uşurinţă, ca de un căpăstru” [8, 25]. Cercetătoarea efectuează o incursiune în istoria conceptului de opinie publi­că, insistând pe funcţia ei de ”instanţă de judecată a comportamentelor”. “Omul se scindează, după Rousseau, în două fiinţe, în acela care este el cu adevărat, co­nform naturii sale, şi într-altul care se formează sub jugul opiniei publice”. Aşadar, omul nu este doar cel al propriilor gânduri, convingeri şi sentimente pe care ne place să ni-l închipuim, ci şi cel permanent deschis spre soci